Confesiunile dogmatiste

Absolventă a Facultăţii de Teologie, Moni Stănilă propune, prin intermediul Editurii Charmides, o întâlnire cu poezia văzută din unghiul post-modernismului, prin intermediul volumului de versuri „Postoi Parovoz Confesiunile dogmatistei”. O poezie a redevenirii, care accentuează povestea gândurilor. „Sunt puternică/ stânca din mijlocul camerei sunt eu” spune poeta, care îşi regăseşte liniştea în cântecele ruseşti. O călătorie cu trenul pe drumuri pline de durere „Cartea închisă pe genunchi” fiind salvarea dintr-un loc care „Ascunde în pădure un cocoş”, simbol al trădării, dar şi al împăcării, al dramatismului, dar şi al găsirii liniştii: „O secundă îngheţată la strigătul cocoşului/ şi-mi revăd copilăria/ în nopţile în care ei tac/ se judecă lumea”. Când se aşterne povestea dragostei ca într-o reverie „la umbră gheaţa/ la soare viaţa şi iarba”, descoperim portretul robot care leagănă pe undele cântecului frumuseţile chipului uman. O lume bulversată, în care: „ne vom introduce cipuri în antebraţ/ nevoia de identificare/ nevoia noastră de dispariţie/ de dizolvare”, adică un fel de computer ultracentral care va face în aşa fel încât nu vom şti niciodată să separăm realitatea de ficţiune: „Care pom se apleacă din drag/ şi care din boală”. Poeta iubeşte lumina, iar întunericul este semnul în care nu are nădejde: „Noaptea când nu află nimeni/ Sting becul, bat ferestrele în scânduri” întru izolare până la aşteptarea soarelui. „Sap cu degetele în nisip/ o groapă pentru scrisori” în care vom descoperi, mai apoi, că „stăm la picioarele lumii” întru aşteptarea comorilor vieţii. Atunci „privirea noastră e mai largă/ vedem totul şi simţim puţin”, iar indicaţiile date ca într-un ritual, la un ceai, ne fac să înţelegem că „tăcerea pândeşte cu un ochi întredeschis”.

O poezie a semnelor primordiale, în care descoperim simbolistica dintre două civilizaţii, cea românească şi cea rusească. Poeta nu este însă omul care să evadeze într-un alt spaţiu, rămânând fidelă meleagurilor natale: „M-am născut în România/ aici îmi trăiesc abstinenţa/ magna cum laude pentru/ toate hârtiile inutile”. Momentul creaţiei este acela în care „Luna pârâie deasupra mea/ dimineaţa devreme/ când dorm toţi liniştiţi/ tot mai aproape de şosea”. Omul iubit este cel care aduce în inima scriitorului „Versuri rostite în ajunul nunţii” pentru ca mai apoi să descoperim că „Nu suntem nemuritori”. Descoperim vibraţii adânci ale unei lumi în căutarea sensurilor atunci când „Inimile noastre sunt/ pompe biologice care lucrează”. Găsim un vers în care Moni Stănilă îşi descoperă identitatea, creionează caractere, aduce gânduri îmbrăcate în versuri, ca mai apoi, să ne spună că identitatea noastră este construită de eul interior.