CONFLUENŢE: RADNÓTI Miklós

 

Radnóti (1909-1944) face parte din grupul marilor poeţi ai perioadei interbelice (alături de József Attila, Kassák Lajos, Szabó Lőrinc, Illyés Gyula ş.a.) care au remodelat faţa liricii maghiare. Poezia sa este marcată de conjunctura socială potrivnică în care a trăit (o amplă fişă bio-bibliografică se poate citi în nr. 6/2007 al revistei Vatra) şi care i-a grăbit sfârşitul. Condiţia de marginalizat, datorită originii, şi-a pus amprenta asupra intregii sale creaţii, este tema care revine obsesiv. După contactul tangenţial cu avangarda, Radnóti repune în centrul creaţiei tradiţia reînnoită în locul tendinţelor care negau continuitatea culturală, clamau o ruptură definitivă, radicală cu trecutul. La el, această întoarcere nu era numai o problemă de atitudine poetică, ci şi una de etică şi de raportare la întregul eşafodaj pe care-l numeşte cultură şi umanism european. La el, rigoarea formală devine un răspuns estetic dat unei lumi aflate în pragul haosului, din care lipseşte esenţialul uman: sensibilitatea şi toleranţa. După perioada versului liber, epistola, imnul, oda, egloga sunt specii pe care le frecventează cu mare acribie şi le dă o nouă strălucire. După un prim grupaj publicat în numărul amintit al revistei, cu aceste poeme încerc să întregesc o imagine a unui poet reprezentativ. (K.F.)

Radnóti Miklós

Pseudonim al lui Glatter Miklós, născut la 5 mai 1909, în Budapesta. Mama a murit la naştere, împreună cu fratele său geamăn, iar tatăl său se va căsători cu Molnár Ilona, care va ţine cu afecţiune locul mamei naturale şi de la care se naşte sora poetului, Ágnes. După tragedia de care va afla abia în anii şcolii şi care-i va marca întreaga existenţă, a murit şi tatăl poetului, când acesta avea 11 ani. A fost crescut de unchiul său, Grosz Dezső, la a cărui dorinţă a urmat cursurile unei şcoli comerciale din localitatea Reichenberg (azi Liberec), unde a susţinut bacalaureatul în 1927, după care, timp de mai bine de doi ani, lucrează la firma unchiului său.

În 1930 este admis la Facultatea de Litere a Universităţii din Szeged, linia maghiară-franceză, pe care o termină în 1934. Încă din 1929 îi apar scrieri în diferite publicaţii, an în care figurează şi în antologia Jóság (Bunătate), şi activează ca redactor la mai multe publicaţii efemere (1928; Contemporanul). Primul volum, Urare păgână (Pogány köszöntő), îi apare în 1930, grupând poemele din această perioadă efervescentă, influenţate puternic de spiritul avangardei europene, cu care s-a familiarizat pe filieră germano-cehă. În perioada studenţiei, a fost unul dintre fondatorii „Colegiului Artistic al Tinerilor din Szeged”, alături de membrii căruia a participat la mai multe acţiuni de culegere de folclor şi a cunoscut viaţa rurală şi tradiţiile ţărăneşti, care vor produce ecou în lirica sa.

În 1931 îi apare volumul Cântecul păstorilor de modă nouă (Újmódi pásztorok éneke), pentru care este acuzat de instigare şi blasfemie, condamnat la opt zile de închisoare şi confiscarea tirajului, însă după intervenţia profesorului universitar Sík Sándor, executarea pedepsei i-a fost suspendată. După această experienţă, îşi petrece vara la Paris, unde se familiarizează cu creaţia lirică franceză şi se apropie de Apollinaire. Tot în perioada seghedină, mai publică două volume de versuri: Vânt convalescent (Lábadozó szél, 1933) şi Crai nou (Újhold, 1935), primul volum important, cum apreciază critica, în care apar ecourile spaimei induse de puterea naţionalistă germană, tema morţii, a cărei ameninţare o resimte.

Maghiarizarea numelui său în Radnóti i-a creat dificultăţi, întrucât era un nume protejat, de aceea, fără să fie întrebat, birocraţia universitară i l-a schimbat în Radnóczi, însă poetul va semna doar cu pseudonimul ales de el. În 1934 s-a căsătorit cu Gyarmati Fanni, pe care a cunoscut-o în anii studiilor la Reichenberg, inspiratoarea poemelor sale de dragoste, de care îl lega o fulminantă pasiune. În 1935 obţine diploma de profesor, însă niciodată n-a fost admis la catedră: trăia din onorariile orelor particulare şi modestele drepturi de autor. În acelaşi an, a alcătuit antologia Korunk (Timpul nostru), menită să prezinte publicului o nouă generaţie de tineri poeţi. În 1936 apare volumul Umblă, condamnat la moarte! (Járkály csak, halálraítélt!), volum considerat a fi momentul de cotitură a creaţiei sale lirice, pentru care este distins cu premiul Baumgarten în anul următor. În 1938 îi apare Drum abrupt (Meredek út), iar în 1940 a publicat volumul de proză Zăpada Gemenilor (Ikrek hava), amintiri despre copilărie. În această perioadă trăieşte mai mult din traduceri, a tălmăcit şi publicat operele lui Apollinaire şi La Fontaine, însă problemele cu adevărat tragice pentru el încep odată cu izbucnirea războiului. În acelaşi an 1940 îi apare şi volumul Poezii alese (Válogatott versek), iar în 1942 publică ciclul de mai mică întindere Calendar (Naptár).

A fost concentrat în tabere de muncă şi în 1940, iar de la 1 iulie 1942 a fost, pe rând, în detaşamentele de muncă forţată de la Marghita, Piatra Craiului, Aleşd, apoi într-o fabrică de zahăr.

Cenzura din timpul războiului nu i-a permis să publice creaţii proprii, în consecinţă a publicat mai ales traduceri, cele mai multe din La Fontaine. Majoritatea traducerilor le-a adunat în volumul Pe urmele lui Orpheu (Orpheusz nyomában, 1943).

În 1944, din 20 mai, a fost din nou concentrat la muncă, în Lager Heidenau de lângă Bor (Serbia), unde şi-a scris ultimele două egloge (Rădăcina şi Scrisoare soţiei) şi poemul À la recherche, adevărate capodopere ale liricii maghiare. Chiar şi în condiţiile-limită ale acestei perioade – de „marş forţat”, cum scrie el – a avut tăria de a scrie într-un carnet, care a fost descoperit la deshumare în buzunarul pelerinei de ploaie, poeme care au fost adăugate la volumul publicat postum, Cer înspumat (Tajtékos ég, 1946).

A fost ucis la 9 noiembrie 1944, la Abda.

 

19 aprilie 1931

(Mi-au confiscat ieri noua carte)

(Új könyvemet tegnap elkobozták)

 

Mi-au confiscat ieri noua carte,

acum stau singur, cu degetele încolăcite

în jurul gleznei; superstiţios, azi

am îngropat sub prag un flutur roşcat

şi-ncet mă prăbuşesc în somn!

 

Îmi amintesc! o dată, o mamă de şaptesprezece

ani, femeia fără lapte a prietenului meu,

a adormit istovită, aplecată peste

copila de piept de douăzeci de zile; a visat

o cămăşuţă de copil şi ghete noi pentru bărbat! şi

s-a trezit fericită, precum în zori la glasul

trompetei luptătorii unor bătălii de pomină!

 

Mă voi trezi şi eu cândva! soarele va patina

pe cosiţele de aur ale iubitei şi-n balans

va arunca umbra mea până la cer,

şi vor cina trei stele-n seara aceea

semeţii douăzeci şi doi de ani ai mei!

 

 [acum îmi bombez...]

[most fölfújom...]

 

acum îmi bombez pieptul şi-mi slobod glasul

să răsune

de multe ori am mai făcut-o şi-nainte

docţii vor recunoaşte aici poze whitmaniene şi kassákiene

şi nu vor avea dreptate

amândoi aceştia sunt epici cu plămânii tari

dar pe toate le lasă la locul lor

eu însă de mi-e foame cinez stele şi le cobor

şi-n părul femeii mele de trebuie s-o fac mai frumoasă

şi o acopăr cu cerul de-i e frig şi-i pun pe frunte luna

cu răsuflarea

da aceste imagini sunt rechizitorii din poemele vechi

mi le asum

acum aş vrea s-adaug doar câteva lucruri despre mine

şi despre oamenii

alături de care trăiesc

să spun că eu sunt un om fericit dar şi revoltatul plin

de amărăciune

sunt dintre săraci dar am femeie

blondă

cu ochi albaştri

cu care mâine-poimâine mă mut în căsnicie

sunt poet dar predic pâinea şi femeia

dacă veniţi cu mine

vă arăt copaci încărunţiţi ca să vedeţi şi munţi

semeţi care îngenunchează

ştiu

nimic nu-i bine aşa cum este

dar sunt fericit pentru că mă zbat ca totul să fie bine

şi hăţişul luptei va fi cândva luminat de soare

cred în asta

femeia mea luptă cu mine şi astfel existăm

mi-aş dori s-o-mbrăţişez cu o sută de braţe

dar reuşesc şi cu două până la contopire

priviţi

la unison ne freamătă trupul şi simultan încetează

calcă concomitent cu mine dacă urcăm pe scări

şi-n acelaşi ritm respiră

deprindeţi-vă femeile cu voi căci ele

sunt adevărul şi blazonul vostru

                                                1931-1933

 

Seara în grădină

(Este a kertben)

 

Pe cer, atât de-ngustă-i acum luna nouă

ca pe oglinda apei minuscula rană

ce-o face fulgerător o rândunea, şi-apoi

o uită îndată.

 

Şi-a aşternut de noapte grădina, duium

de gâze somnoroase s-au culcat în flori,

zăbovind pe pat, ţanţoşa lalea a adormit

într-un picior.

 

Deci calc uşor şi mă gândesc

că la ceafa soţiei cocul împletit

pare punctul de aur ce respiră la finalul

unui poem fericit.

 

Şi rostesc poemul; deja se-avântă

şi murmurul creşte pe buze ca după

sărut răsuflarea şi ca firul nou de iarbă

prin frunza uscată.

 

Cu un poem mă-ntorc acasă, unde

femeia îmi fuge înainte şi poartă

pe neaua gâtului cocul ce-i flamură de aur

când îl deznoadă.

                                                1934

 

Recomandarea „Craiului Nou“

(Az „Újhold“ ajánlása)

 

O, oameni buni, atât de blândă-i azi această carte,

pasăre cu ochi superbi din mâna mea cu gheare,

se înalţă şi-i cade-n iarbă trilul din tărie

ca perlele ori tristeţea, ca o mânie

crunt înăbuşită. Dar stă deja pe mâna mea

un alt, tânăr zburător. Iscodeşte şi-i pregătit

să-şi ia zborul. Pliscu-i pumnal. Glasul cuţit.

 

                                                            9 aprilie 1935

 

Elegia chindiei

(Alkonyi elégia)

 

O, păcate mărunte ale chindiilor:

liniştea de-o clipă şi leneveala;

peste piscurile munţilor somnoroşi

ape legănătoare varsă seara.

 

Zgomotul zilei piere-n depărtare,

umblu de parc-aş călca printre şoapte,

cu labe de pisică fuge lumina difuză,

o pală nuanţă din umbra densă se naşte.

 

Iarbă-i carnea morţilor mei de demult,

iarbă şi flori, peste tot le-ntâlnesc,

adăst în mireasma lor delicată

şi deja-mi pare teama un lucru firesc.

 

Fum dantelat e şirul salcâmilor,

întunericul tăcut i-a-mrăţişat;

leneşa lună se rostogoleşte pe cer

şi stă nesigură pe-un deget ridicat.

 

Ţie-ţi dau bineţe, pace a-nserării;

pe drum pluteşte colbul unei zile-amare;

în astfel de clipe-n inima mea mijeşte

moartea, pregătindu-se fără-ncetare.

                                                1936

 

 

Baladă

(Ballada)

 

Cu gura căscată goneşte ucigaşul,

din gură îşi ia zborul gâfâiala.

 

Sângele adânc se-ntipăreşte-n zăpadă şi-abureşte,

până-n inima mortului a pătruns cuţitul gâdilicios.

 

Aplecaţi deasupra lui, se-mbrăţişează

zăpada tăcută şi vântul bârfitor.

 

                                                1936

 

Tu umblă numai, condamnat la moarte

(Járkálj csak, halálraitélt)

 

Tu mergi numai, condamnat la moarte!

vânt şi motan s-au pitit sub hat,

ţi se prăvale-n faţă şirul

întunecaţilor arbori; drumul

de spaimă-i alb şi cocoşat.

 

Chirceşte-te, tomnatică frunză!

Chirceşte-te, lume-a ruşinii!

frigul tăriei cade şuierător

şi trec gâştele cu umbra lor

de cârd peste ierburi ruginii.

 

O, poete, trăieşte-acum nemaculat,

ca oamenii viscoliţilor munţi

şi la fel de fără de păcate

ca-n vechile icoane pictate

chipurile blânde ale sfinţilor prunci.

 

Şi precum bătrânii lupi răniţi,

sângerând cumplit, dar îndârjiţi.

 

Il faut laisser...

 

Il faut laisser maison, et vergers et jardins –

cu acest vers şi-a-nceput unul din ultimele poeme Ronsard,

îl murmur în mine şi-şi ascute urechea poteca brună,

câte-o petală moartă cade de pe trandafiri, arar;

două tufe desfrunzite mă petrec triste cu privirea,

se pare că peisajul înţelege puţin franceza;

il faut laisser – declamă şi meditativul stejar

şi scapă o ghindă istovită pe aburitul frunzar.

Soarele şade între nori, un ţap priponit cu sfoară

scapă şi hoinăreşte (hălăduieşte) prin luncă, înconjoară

şi calcă-n băltoace cu o pură melancolie;

un stol de păsări lunecă-n V în largul zării

şi dispare în domoala cădere a-nserării;

printre frunze rare, se mişcă vălul rece-al ploii,

il faut laisser – şopteşte, l-au îngropat pe Ronsard,

nu-ţi face griji, şi pe pielea ta vor îngheţa perlele sudorii.

 

                                                            7 octombrie 1938

 

Pe un exemplar al volumului „Drum abrupt“

(A „Meredek út egyik példányára)

 

Sunt poet, dar nimeni nu mă vrea,

nici dacă mormăi în tăcere:

È – È – È – nu-i bai, căci draci iscoditori

cântă-n locul meu cu putere.

 

Şi credeţi-mă, daţi-mi crezare,

prudenta bănuială just adie!

sunt poet, bun de ars pe rug,

pentru adevăr depun  mărturie.

 

Unul ce ştie că-i alb omătul,

sângele-i roşu şi roşu – macul.

Şi verde lujerul pufos, precis.

Unul din cei ce sfârşesc ucişi,

căci însuşi n-a ucis.

 

                                    1 iunie 1939

 

Plouă, se zvântă...

(Esik eső, fölszárad...)

 

Plouă. Se zvântă. Soarele arde. Nechează un cal.

La vibraţiile mărunte ale firii ia seama jovial.

 

O lampă arde-ntr-un atelier, cheamă un motan,

fete cu noiţe la unghii cos chicotind profan.

 

Au castraveţi la masă. Chiot. Clănţăne foarfece.

Uită zilele de luni şi de marţi cât sunt de identice.

 

Un parfumier vinde pe colţul din dos,

îi cunosc nevasta după miros.

 

Premergătorul a fost bătrân. A murit. Şi l-au uitat,

ca pe oricine. Ca extragerea rădăcinii din pătrat.

 

Sunt harnici la uitare. Până azi, mortul

de ieri le-a-nmărmurit în inimă cu totul.

 

Pluteşte-o foaie de ziar: acum vântul poartă chipiu.

L-au uitat şi pe poet. Îl cunosc. Încă e viu.

 

Încă intră la cafenea. Îl văd în câte-o dimineaţă,

pe umeri, costumul negru-i nins de mătreaţă.

 

Ce să mai notez în poem? Ori ca platanul

frunza bătrână, să las să-l ia noianul?

 

Căci oricum îl vor uita. Nimic n-ajută.

Ia seama la orice vibraţie măruntă.

 

                                                30 ianuarie 1941

 

Deodată

(Egyszercsak)

 

Într-o noapte, deodată se mişcă zidul,

tăcerea bubuie-n inimă, gemete urcă.

Furnicături în coaste, sub ele încetează

     bătaia deprinsă cu necazul.

Trupul se ridică mut, însă urlă zidul.

Şi ştie inima, mâna şi gura, că acesta-i sfârşitul,

     e sfârşitul.

 

Precum în temniţă, când pâlpâie becul,

ştiu condamnaţii şi ştie şi paznicul (temnicerul)

că tot curentul goneşte spre acelaşi trup;

becul e orb, o umbră trece sub fereşti,

şi-atunci paznici, deţinuţi, paraziţi simt mirosul

     cărnii omeneşti.

 

                                                20 aprilie 1942

 

Egloga a cincea (frântură)

(Ötödik ecloga) (Töredék)

 

                                                în memoria lui Bálint György

 

Dragă prietene, cum dârdâiam de gerul acestui poem,

ce spaimă aveam de cuvânt, m-am refugiat şi azi din calea lui.

                                    Mă străduiam să scriu despre altceva,

despre altceva, zadarnic însă! noaptea, această groaznică, tainică noapte

m-a certat: despre el să vorbeşti.

                                                            Şi mă trezesc, însă vocea a amuţit,

precum morţii afară pe câmpiile Ucrainei.

Ai dispărut.

                        Şi nici această toamnă n-a adus veşti despre tine.

                                                                                                În pădure

şuieră iar profeţia sălbatică a iernii, plutesc nori grei,

şi se opresc iar plini de zăpadă pe cer.

Cine ştie, mai trăieşti?

                                    azi nici eu nu mai ştiu şi nu-s cuprins de furie

când văd gesturi de lehamite şi chipuri ascunse revoltător.

Dar nu ştiu nimic.

                                    Dar tu mai trăieşti? Ai fost doar rănit?

Umbli pe covorul de frunze al pădurii prin mirosul dens al tinei

ori tu însuţi ai devenit o aromă?

                                                            Începe să fulguie pe câmpuri.

A dispărut – cade vestea.

                                                Şi bubuie, îngheaţă inima-n mine.

Se trezeşte durerea acută, rău-prevestitoare dintre coaste,

tremură şi-n memorie reînvie cu tăioasă precizie cuvintele

tale de mult rostite, şi-ţi simt realitatea fizică, grea

ca a morţilor –

                                    Şi tot nu pot să scriu azi despre tine!

 

                                                            11 noiembrie 1943

 

Nici amintiri, nici vrajă

(Sem emlék, sem varázslat)

 

Până azi, ca-n cotorul mărului sămânţa maronie,

maldăr (buluc, duium) mi-a zăcut în inimă tainica mânie,

ştiam că mă-nsoţeşte cu spada-n mână un înger treaz,

mă urmează, mă apără, mă scapă la greu de necaz.

Dar cine se trezeşte brusc într-o dimineaţă cruntă

că totul s-a năruit şi porneşte ca o fantasmă,

şi-aruncă mizerele lucruri şi-i aproape despuiat,

în sufletul lui blând, plutind uşor, umilinţa a dat

rod, s-a împlinit din meditaţie şi tăcere, glas

ce vorbeşte despre altceva decât propria durare

şi se-avântă spre viitorul luminos din zare.

 

N-am posedat nimic şi nici nu voi avea vreodată;

o clipă doar de cuget la viaţa asta-mbelşugată,

în suflet nu mai am mânie, răzbunarea e nimic,

lumea renaşte – şi cântu-mi chiar de-l interzic,

glasul tot va răsuna din umbra noilor ziduri;

când decizi ca tot ce urmează în tine să-nduri,

nu mai priveşti îndărăt, ştii că nu-s ocrotitoare

nici amintiri, nici vrajă – bolta-i rău-prevestitoare;

de mă zăreşti, prietene, întoarce capul sastisit.

Unde-a stat înainte îngerul cu spada –

acum nimeni nu-i de găsit.

 

                                                            30 aprilie 1944

 

Scrisoare soţiei

(Levél a hitveshez)

 

În adâncul mut, tăcute lumi în frig,

îmi urlă liniştea-n ureche şi strig,

însă nimeni nu-mi poate răspunde

din Serbia leşinată în lupte,

iar tu eşti departe. Somnul mi-l urzeşte

vocea ta – ziua mi-o redăruieşte –

deci tac, câtă vreme-n preajmă semeţe

foşnesc ferigi cu atingere rece.

 

Nu ştiu când te voi mai putea revedea,

ca un psalm ai fost de sigură, de grea,

şi frumoasă, ca lumina ori ca umbra,

la cine orb şi mut aş găsi calea,

acum te-ascunzi în peisaj şi-mi vii

în ochi din interior, proiecţie-a minţii;

reală ai fost, şi din nou eşti vis,

căzând în puţul tinereţii ca-n abis,

 

gelos te descos de încă mă iubeşti

şi-n culmea tinereţii de voieşti

să-mi fii soţie – cu nouă speranţă,

revenind în lucida existenţă,

ştiu că deja eşti. Prietenă şi soţie –

însă departe. Peste trei graniţe.

Dă-n toamnă. Încă o să mă reţie?

Aici, amintirea sărutului e mai vie;

 

am crezut în minuni, le-am uitat zilele,

roiuri trec pe cer bombardierele;

admiram albastrul ochilor tăi în zare,

dar s-a-nnorat şi-aşteptau cu nerăbdare

bombele să cadă. Trăiesc în ciuda lor –

şi-s prizonier. Am cumpănit adeseori

ce pot spera, şi oricum voi răzbate,

distanţa din suflet o voi străbate –

 

şi şoselele ţărilor; de trebuie, viu

voi trece vrăjit prin jar purpuriu

şi flăcări, şi tot mă voi întoarce;

de-i musai, voi fi ca scoarţa, tenace,

şi-n necurmatul pericol mă linşteşte

calmul bărbaţilor tari ce preţuieşte

cât arma ori puterea; şi ca un sloi

mă cuprinde luciditatea lui 2x2.

 

august-septembrie 1944, Lager Heideman, în munţi, deasupra de Žagubica