Confuzii şi ipoteze (I)

Până când Traian Băsescu stă cu degetul în cucuruz şi tot inventează pricini penibile de gâlceavă, vreau să mă opresc asupra unor termeni al căror sens e ţinut în ceaţă şi sunt utilizaţi, cu relaxare sau crispare, de către locatarul de la Cotroceni.

Toponimia şi onomastica din spaţiul românesc sunt interesante, adesea seducătoare, uneori chiar pitoreşti (folosind sintagma „spaţiu românesc”, desigur că mă refer la întinderea locuită de români şi nu la ceea ce e îngrămădit între hotarele geografiei europene de astăzi).

Sunt unii termeni care se suprapun – din confuzie, ignoranţă sau parşivenie. Iată: huni, unguri, maghiari, secui şi ceangăi. Sunt seminţii venetice, dintre atâtea altele, fascinate de Europa. Vigoarea lor nativă le-a făcut să nu piară, s-au amestecat şi, din acest haloimăs s-a statornicit în verdeaţa Panoniei un popor îndrăzneţ şi lacom (pe la sfârşitul mileniului I nu cred că se percepea ideea de „obraznic”). Iar când alături ai a face cu un popor vechi de când lumea – mă refer la traci, daci, români - şi care sute de ani s-au ferit de barbari, retrăgându-se în făget şi înălţimi montane, dar blegit de un penibil spirit mioritic („Şi de-o fi să mor”…), e lesne să pui laba pe el, măcar în arealul transilvan, prin îndrăzneală asiatică şi corupţie administrativă.

Acum, mai întâi despre huni. Au fost triburi asiatice nomade de neam turanic (adică, turco-uralo-altaice). Când i-au apucat pofta de excursii sângeroase, de tâlhărie, s-au aşezat în secolul 4 în Panonia şi, vreme de 200 de ani au tot dat buzna în Imperiul roman, apoi, înfrânţi într-o bătălie decisivă, au dispărut din istorie. A rămas numele lui Attila şi numele lor pe care, mai târziu, l-au preluat ungurii. Attila? Un barbar, cel mai de seamă conducător al hunilor (434-453), care a întreprins incursiuni de pradă în Peninsula Balcanică, Galia şi Italia, apoi, în anul 451 d. Cr. a primit la fund în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (bătut de vizigoţi, franci ş.a.). Românul are o vorbă: „În tot răul e şi-un bine” Tot tâlhărind în partea de nord-est a Italiei de azi, populaţia de atunci, din sec. 5, s-a retras în nişte lagune şi insule, care astăzi se numesc Veneţia. Attila nu avea pe vremea aceea, în dotare, elicoptere şi amfibii, aşa că nu a mai putut să înainteze prin noroaiele zonei, călare pe cal, şi a renunţat să străbată pământuri mocirloase. Cât o fi fost el de jegos, prefera, totuşi, spaţii uscate, precum cele din Asia… Şi uite-aşa, treptat, s-a înfăptuit perla Planetei, Veneţia.