Contrariant şi, în ultimă instanţă, consternant

Pentru mine - şi pentru mulţi alţii - Mănăstirea Rohia e unul dintre reperele majore şi delicate ale existenţei mele. Am descoperit-o cu câteva zeci de ani în urmă, prin Ioan Pintea. Căci Rohia însemna nu numai un uluitor lăcaş de cult creştin, ci şi locul de şedere a fascinantului N. Steinhardt şi loc de odihnă sufletească.
An de an şi de nu ştiu câte ori pe an am fost acolo, uneori străbătând cei 7 kilometri pe jos de la Târgu Lăpuş până la poarta de intrare în spaţiul mănăstirii şi apoi urcând, cu drag, drumul abrupt spre mănăstire. Cum tot aşa, trecând cu autocarul Munţii Ţibleş, cu elevi de-ai mei, opream drumul autobuzului să a jungă gol până la parcarea din spaţiul mănăstirii, iar noi urcam nişte coline şi mai abrupte, ca în cele din urmă, de sus, să avem revelaţia aşezării monahale. E formidabilă această şansă.
Câteodată, ştiindu-l pe părintele Nicolae acolo (e vorba de N.Steinhardt), şedeam mai multe zile, am dormit în chilia lui, cum, tot aşa, într-un an, „l-am prins” într-un miezunoptic la biserică, cu o rostire nemaipomenită. Într-o şedere, m-a prezentat stareţului de atunci Serafim Man drept director de şcoală şi, de fiecare dată, la prânz (căci eram invitat la masa călugărilor), spunea stareţului: „Cred că domnul director ar vrea un pahar de ţuică.”. Şi bunul stareţ de atunci imediat cerea un clondir pentru mine.
Mi-am ţinut elevii câteva zile în acea potcoavă sălbatică de stâncă, verdeaţă, pădure şi păşune unde se află tot acest spaţiu al mănăstirii Rohia. Căci erau binecuvântaţi de Cer şi de un pământ cu totul ieşit din comun.
Nu am fost niciodată acolo în vreme de îmbulzeală, vreau să zic sărbători, fiindcă doream calmul dialogului cu cei câţiva călugări ce erau - şi mai ales cu Nicolae de la Rohia.
În ultimii ani însă am observat un fenomen de degradare a condiţiei de mănăstire, datorat unei opulenţe contrastante cu ceea ce eu cunoscusem în timp, acolo, şi la nu puţine mănăstiri din ţară pe care le-am vizitat.
Cu doi ani în urmă, mâhnit de lăbărţarea materială, arhitecturală a zonei, am ieşit din perimetrul consacrat şi m-am oprit la micul cimitir al călugărilor mănăstirii, bineînţeles, lîngă mormântul lui N.Steinhardt. Şezând aşa, a apărut fostul, venerabilul stareţ al Mănăstirii Serafim Man. Ne ştiam de o nenumărată vreme şi acesta e motivul pentru care mi-am permis să-l întreb pe un ton plin de tristeţe: Ce a ajuns acum Mănăstirea Rohia? Mi-a răspuns imediat, dar tot cu tristeţe: „Un punct turistic.”
Aflu acum că a ajuns la Ceruri. Dar stupoarea mea e că am aflat cum că arendaşul de la Cotroceni a fost şi el la Rohia , la catafalcul său.
Pentru mine acesta e un gest de ofensă la adresa fostului stareţ, dar şi la adresa ideii de mănăstire, de lăcaş al curăţeniei sufleteşti. Traian Băsescu s-ar putea spovedi pe toate meridianele acestei nenorocite de planete şi tot n-ar scăpa de păcatele pe care le-a săvârşit spre suferinţele poporului român. Chiar numai faptul că a îndrăznit să intre acolo, consider că e o ofensă la adresa dreptcredincioşilor, că a murdărit acel spaţiu mirific. A fost o blasfemie !