Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Convorbire cu Niculae Gheran despre el şi despre alţii

Andrei Moldovan

          Niculae Gheran este, fără îndoială, persoana cea mai autorizată să vorbească despre Liviu Rebreanu. Pe parcursul a patru decenii a realizat un adevărat monument al culturii noastre naţionale: ediţia critică în 23 de volume a operei complete a romancierului. A acordat multe interviuri, a scris numeroase articole adunate în volume. Notele ediţiei critice pot constitui ele însele substanţa unor interesante cărţi. A deschis drumul spre lucrări de exegeză care, sunt convins, nu vor întârzia să apară. Scriind undeva câteva rânduri despre domnia sa, am afirmat că Niculae Gheran este „umbra cea vie a lui Liviu Rebreanu”. Dincolo de orice speculaţii, aveam în vedere şi capacitatea rară a istoricului literar de a oferi o imagine vie a scriitorului, nu doar devotamentul pentru romancier şi opera sa.  

          Îl regăsesc la casa din Breaza - de care greu se desprinde ca să revină în Capitală  - , hrănindu-şi câinele. "Când s-a pripăşit p-aici - îmi spune - era cât un pisoi. S-o fi rătăcit de mă-sa, de nu l-o fi dat careva peste gard. În viaţa mea n-am văzut un câine mai urât. Zbârlit,  părea pui de hienă. Şi uite ce mândreţe de câine-lup e acum!" În fiertura pe care i-o pregăteşte, are grijă să bage legume din cele ce i-au fost dânsului indicate de medici, personal preferând cartofii, şi aceia prăjiţi crocant, stropiţi cu mujdei de usturoi. Legumă, intr-adevăr, miraculoasă.

          Vorbim despre vremea mohorâtă, despre bucătăria ardelenească, despre vinurile care îmbătrânesc prin pivniţele noastre. Inevitabil, discuţia alunecă spre Liviu Rebreanu.

          Andrei Moldovan: Credeţi, domnule Gheran, că mai sunt lucruri care nu s-au spus despre Liviu Rebreanu?

          Niculae Gheran: Cu siguranţă da. E soarta tuturor scriitorilor mari. Cine s-ar fi aşteptat ca după zeci de ani de studii şi documentări biobibliografice să apară, tam-nisam, corespondenţa intimă dintre Eminescu şi Veronica Micle? Desigur, relaţia lor era cunoscută, dar scrisorile ambilor – după mine mai bine lipsă – sporeşte cumplit anecdotica biografică. Rebreanu însuşi era convins de iminentele surprize pe care viitorul le implică. După incidentele neplăcute avute cu Crainic, Şeicaru ejusdem farinae - culminate cu demisia din 1931 de la conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului -,  dorind să scrie o carte de spovedanii, opusă prin caracterul ei depănării de amintiri, pleca de la credinţa că discreţia unui scriitor e inutilă, atâta timp cât, mai devreme sau mai târziu, toate secretele lui vor fi date la iveală. Cartea - replică la un articol denigrator ce-i reproşa “un trecut tenebros” – n-avea în cele din urmă să apară, dar duhul ei avea să se resimtă. Câtă vreme afirmaţiile de după trecerea romancierului în eternitate au fost probate, cromatica biografiei s-a luminat, spre deosebire de păcura unor palavragii.

          A.M.: Ca de exemplu?!

          N.G.: Pretinsa împuşcare a lui LiviuRebreanu, la 1 septembrie1944, în faţa clădirii Consiliului de Miniştri, de către un soldat român, fiindcă maşina în care s-ar fi aflat, împreună cu generalul Manolescu (fratele actorului Ion Manolescu), nu s-a oprit la somaţie. Partea comică a relatării, publicată în “România literară”, este că mai toate datele comunicate sunt exacte, numai că victima nefericitului eveniment nu a fost autorul lui “Ion”, director general al Teatrului Naţional, ci regizorul său, Soare Z. Soare. Ca-n schiţa lui Brătescu-Voineşti, când servitoarea e trimisă să cumpere ţigarete “Intim Club” şi, ajunsă în târg, cere “Tutun Iflingiu”. Femeia, o biată slujnică, n-avea însă pretenţia că-şi scaldă vorbele într-o prestigioasă publicaţie literară.

     A.M. : Aţi replicat?

           N.G.:  Doamne fereşte. Parafrazându-l pe Vianu, aflat într-o situaţie asemănătoare, mi-era de-ajuns că citisem asemenea bazaconie, darmite să polemizez c-un ageamiu. La fel ca şi cu alţi biografi, care fabulează pe aceeaşi temă, scăpându-se în articole şi cărţi, precum şi prin alte părţi.

          A.M.: Ştiu că aţi avut o colaborare consistentă cu autorităţile judeţului Bistriţa-Năsăud, lucru care a facilitat apariţia ultimelor volume ale ediţiei critice Rebreanu, dar şi a altor volume din universul rebrenian. Cum evaluaţi şi cum vedeţi o astfel de relaţie între editorul lui Liviu Rebreanu şi oamenii de decizie din locurile sale de baştină?

          N.G.: Nu ştiu la care te referi, fiindcă „este mai mulţi” – ca să mă exprim pe înţelesul unora dintre ei. Paradoxal, rămân în egală măsură dator celor ce m-au sprijinit să termin ediţia critică Rebreanu - în clipa când riscam s-o abandonez şi eu -, dar şi celor care m-au îndepărtat din scriptele judeţului, creându-mi fără voia lor condiţii să scriu tetralogia „Arta de a fi păgubaş”. Să le luăm pe rând. Ce n-au priceput un prim-ministru şi un preşedinte al Comisiei de cultură din Camera Deputaţilor, din greşeală nu doar ardelean, dar şi academician - nu le mai dau numele că de mortuis nil nisi bonum -, ce n-au priceput doi miniştri ai Culturii, altminteri oameni consacraţi în domeniile lor de specialitate - dar nu şi în administraţia instituţiilor cultural-artistice, mult prea diversificate -, au înţeles doi intelectuali locali: un preşedinte de Consiliu Judeţean (e vorba de profesorul de istorie Gheorghe Marinescu) şi filologul Mircea Prahase (directorul Muzeului Judeţean).  Datorită lor şi perseverenţei  de a termina o serie de opere, considerată în unanimitate de interes naţional - dar lăsată exclusiv pe umerii proprii şi remunerată sub nivelul unui măturător de stradă -, am demisionat din funcţia de director al Editurii Institutului Cultural Român, cu posibilitatea deplasărilor peste hotare, ca să bat cărările Maierului, Târlişiuei, Becleanului şi Prislopului, în calitate de muzeograf-editor. N-am ce regreta. Pentru volumele tipărite sub auspiciile judeţului aveam să primesc, pe lângă altele, şi Premiul Academiei Române, adăugat distincţiilor prezidenţiale anterioare, precum dubla decorare cu Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de cavaler –calitate la care va fi contribuit şi dubla mea calitate de becher, nu totuna cu aceea de bucher, proprie sfertodocşilor din Bistriţa. Certaţi cu învăţătura, au închis sine die şantierul redacţional  Rebreanu, ce funcţiona perfect cu cheltuieli minime. Repet, nu sunt supărat defel: urmare ordonanţei prim-ministrului Emil Boc, prin care se interzicea pensionarilor să deţină un serviciu la stat – deşi eu nu stăteam deloc – am fost îndepărtat în folosul neamului: bugetul judeţului  a fost despovărat cu 1601 lei - cuantumul  salariului meu net -,Rebreanu tras pe tuşă, iar eu liber să-mi scriu cărţile râvnite de mult. 

          A.M.:  Chiar nu regretaţi nimic?

          N. G.: Să-ţi spun cinstit?

          A.M.: Ce v-ar opri? Monumentul Rebreanu nu-l mai poate dărâma nimeni, După cum, veci pururea, nimeni nu va mai ajunge la Romancier, fără să păşească pe caldarâmul istoriografic creat de dvs., indiferent din ce unghi îi va aborda creaţia, neputându-se dispensa de  dosarul fiecărei opere luată în dezbatere, premieră în istoria ediţiilor noastre critice.

          N.G.:  Uşor de zis la vârsta domniei tale, de altfel nici ea crudă. La etatea mea, ştii cum sporovăiesc cei „ajunşi” (unde?, Dumnezeu ştie, că de ţintirim tot nu scapă): „De-ar fi să mă nasc din nou, aş face acelaşi lucru!” Ei bine, nu! N-aş mai face acelaşi lucru. Cu ani în urmă, luându-mi un interviu în „Mişcarea literară”, Olimpiu Nuşfelean m-a rugat insistent să-i schimb titlul. Îl botezasem „Cine-o face ca mine, ca mine să păţească”. I-am împlinit rugămintea şi l-am schimbat. Nu însă şi convingerea că aş fi greşit. În 2013, se împlinesc  50 de ani de când, în „Biblioteca pentru toţi”,am publicat trilogia integrală a nuvelisticii edite a lui Rebreanu. Inclusesem în sumar şi „Ciuleandra”, profitând de o apreciere a lui Călinescu, precum că ar fi o nuvelă mai lungă. Dracu m-a pus ca în urma comparării zecilor de versiuni antume – inclusiv colaţionări cu manuscrisele din arhivă şi cu variantele din periodice - operaţie obligatorie pentru stabilirea textului, să adaug, la finele primului tom, ample lămuriri asupra ediţiei. Unanim acceptate, aveau să fie preluate ca norme în ediţia critică. De aici mi s-a tras, la insistenţele profesorului Piru, nicidecum dictate de dorinţe proprii. Nici măcar n-am scuza că nu ştiam la ce mă angajez. Socotisem băbeşte că pentru împlinirea cerinţelor textologice am nevoie de şapte ani, contând pe biobibliografia lui Nicolae Liu – colaborator cu care am pornit la drum, reluând trilogia din B.P.T., iar el adăugând paginile inedite din presă şi manuscrise -, iar mai târziu pe antrenarea lui Lucică Raicu, mai înţelept decât mine, când a înţeles în ce peşteră se afundă. Tempi passati! Numai pentru apariţia celor 23 de volume ale ediţiei critice mi-au trebuit patru decenii, la care se adaugă anii premergători şi cei necesari pregătirii corpusului de documente şi publicării unor volume de corespondenţă şi de istorie literară. Ca şi cum m-ar fi asigurat Cerul că trăiesc 100 de ani.

          A.M.: Vă doresc să-i prindeţi.

          N.G.:  Nu vorbi aşa. Bătrâneţea e urâtă. Noroc cu ochii ce mi-au rămas tineri, ca şi râsul, care, de ce să mă plâng, adesea mi-a ieşit şi prin piele. Nu mă întreba când a trecut timpul. Nu ştiu. Din fericire, n-a trecut degeaba,  că n-am ani să povestesc ce mi-a fost să văd, s-aud şi să fac, bune şi rele.

          A.M.:  Din şantierul editorial creat la Bistriţa nu regretaţi nimic?

          N.G.:  Regret că s-a stopat editarea corespondenţei primite de Rebreanu – primul tom, literele A-B, mult lăudat în presă, rămânând stingher -, regret absenţa biobibliografiei, aflată în mare măsură în fişe, precum şi nevalorificarea unui dicţionar de personaje, pregătit de regretatul D. St. Rădulescu, elaborat după lungi discuţii redacţionale, pe vremea când lucram la Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Instrumente de muncă intelectuală obligatorii pentru cei care se avântă în continuarea exegezei Rebreanu.

          A.M.: În ultima vreme se discută tot mai mult despre necesitatea reeditării ediţiei critice Liviu Rebreanu, eventual comprimată în zece volume, cum spuneaţi uneori, volume care să reprezinte „Opera magna”. Este, în acest sens, şi interesul Editurii Academiei Române, prin directorul său general, academicianul Dumitru Radu Popescu. În acelaşi timp, academicianul Eugen Simion ar dori să o reediteze în cunoscuta colecţie „Pleiade”. Vă aflaţi oarecum la mijloc, între cele două proiecte, ştiind bine că niciunul dintre ele nu se poate realiza fără Niculae Gheran. Aţi luat cumva o decizie în acest sens?

          N. G.: E-adevărat, există două propuneri mai mult decât ambiţioase. Nu pun la îndoială bunele intenţii ale niciunui ofertant. Numai că e ca o invitaţie la nuntă. Nu întreb cine plăteşte rochia miresei, întrucât fericita poate veni şi în bikini – mai ales dacă are corp frumos -, nici şpilhozenul ginerelui, fiindcă, la urma urmei, în mediul familial şi între prieteni, se poate duce şi în costum de baie - nu râde, că la o expoziţie de artă plastică, la Londra, un mare sculptor român s-a prezentat în pijama -, nu mai vorbesc de lumânări, de popi, de fotografi, dar la restaurant, nu la „Intercontinental” - preferat de cei înstăriţi, mulţi zarzavagii, nu lume „bună” din Parlament -, cine plăteşte? Dar orchestra? Ş-apoi nunta ţine o zi şi-o noapte, cânţi şi joci până cazi sub masă, iar apoi mergi să te culci. Pe când la o ediţie critică trudeşti de-ţi sar capacele. Asta dacă naşii se aşteaptă să le oferi o ediţie critică, nu criticabilă, precum pantofii cu talpă de carton din picioarele mortului, obligat să treacă vămile în picioarele goale. Năşicul de la Fundaţie realizează cărţi frumoase, unele chiar valoroase, datorită unor colaboratori bine aleşi, care au în spatele lor ani îndelungaţi de muncă sisifică, spre deosebire de  alţi ipochimeni care  termină treaba înainte de a o începe, nici măcar la ciocan şi nicovală, că acolo e de muncă. Alcătuirea unei ediţii bibliofile  presupune din partea colaboratorilor cunoaşterea detaliată a creaţiei propuse, examene trecute cu nota 10 la îngrijirea diverselor tipărituri consacrate aceloraşi scriitori. Dar şi aşa, un volum implică o investiţie de doi ani (Perpessicius realiza un tom în circa trei ani şi jumătate). Pentru un atare produs, te-ai aştepta să primeşti măcar un salariu mediu pe economie, pe perioada amintită. Nici vorbă. Când, concesiv, am pretins pentru pregătirea unui volum o sumă echivalentă cu remuneraţia acordată muncitorilor tipografi şi legătorilor antrenaţi la realizarea lui, plus procentul încasat de librarii ce o vând, funcţionarii Fundaţiei, altminteri salariaţi şi ei, au râs în hohote. Năşicul de la Editura Academiei, care din motive de economii a fost şi el determinat să se mişte anevoios, mergând  până la desfiinţarea serviciului de corectură, esenţial întru-n organism editorial, apelează la subvenţii, aşteptând să-i oferim lucrările gata de tipar. De altfel, ca şi acum. Ideea? „Lămuriţi-vă voi cu cei din Bistriţa, că de tipar încerc să ne descurcăm prin subvenţii. Despre ce factori de decizie vorbeşti?  Ultima cooperativă cizmărească din urbe nu se apucă să facă încălţări, fără să se asigure de procurarea materialelor, de plata lunară a angajaţilor, pe când mai-marii de pe malurile Someşului nu ştiu nici măcar să mulţumească plebeilor, care, ani de zile, au lucrat pe gratis la finalizarea unor lucrări monumentale, pe baza unui plan de cercetare ştiinţifică, alcătuit cu migală şi discutat public. Îţi amintesc de dezbaterea din sala mare a Consiliului Judeţean, în prezenţa factorilor locali - să le zicem „responsabili” -, a Editurii Academiei şi multor invitaţi din toate marile centrele culturale. Atunci am prezentat starea şantierului nostru redacţional: ce s-a realizat, la ce lucrăm şi ce s-ar mai cuveni  făcut pe tărâmul valorificării uriaşei arhive Rebreanu, aflată în depozitul Bibliotecii Academiei Române. Se ştia de binefacerile ordonanţei guvernamentale cu privire la restricţionarea pensionarilor, dăunători ai economiei naţionale. Ni s-au dat asigurări că „nu-s probleme”. Vax! După închiderea festivităţilor de premiere a unor cărţi, prin care se trăgea cortina „Saloanelor Rebreanu” la Prislop, mi s-a pus în faţă un formular să optez între bucuria de a fi pensionar sau salahoria de la Muzeului Judeţean Besterce-Naszod. Bineînţeles că am ales mândria de a fi pensionar român, c-un venit mai bun, implicit libertatea de mişcare. Repet: despre ce factori de decizie vorbeşti?

          A.M.: Aţi vorbit cu dânşii?

          N.G.:  Întreabă măriile lor, că par de unică folosinţă. Se schimbă din patru în patru ani, numai că Rebreanu se încăpăţânează să rămână acelaşi peste locuri şi timp. Păstrând proporţiile, nici eu nu reacţionez altfel, departe de jocurile politice, potrivit cărora azi eşti, mâine dispari, uneori la DNA. Dacă pleci de la convingerea că în povestea asta eu n-am nevoie de bunăvoinţa lor, ci, dimpotrivă, viceversa, rişti să pricepi multe şi mărunte.  Şi asta cât mai trăiesc, cât încă mai pot aduce îmbunătăţiri  ediţiei de „Opere”,valorificând informaţiile inedite dobândite în timp. Altminteri - cu scuza deplasării mele Dincolo -, vă rămâne  soluţia realizării unei ediţii anastatice. Nu de alta, dar nu văd cine ar putea relua un traseu deja parcurs, de-a lungul câtorva decenii. În viitor, corecturi, îmbunătăţiri s-ar mai putea aduce prin crearea unui Institut Rebreanu sau prin înfiinţarea unui colectiv salariat pe lângă o instituţie culturală, precum sectorul redacţional Eminescu de la Muzeul Literaturii Române, care a finisat ediţia abandonată de Perpessicius, la volumul 6 (tot din motive  financiare). Pentru înlocuirea lui postumă, s-a apelat la doi profesori universitari, D. Vatamaniuc şi Petru Creţia, cărora li s-a pus la dispoziţie redactori, corectori, tot ce-aveau nevoie, ani de zile. Mutatis mutandis, de ce? Când astăzi încă v-aş putea fi mai de folos?

          A.M.: Pe tema asta ar fi de discutat mult, dar trec la o altă întrebare, neavând calitatea de a decide. Pe bună dreptate, aţi acordat o atenţie deosebită corespondenţei indirecte a romancierului, considerând că ea poate să lumineze şi dintr-o altă perspectivă, mai puţin convenţională, nu doar personalitatea creatoare a scriitorului, ci şi viaţa de culise a societăţii româneşti din perioada interbelică. Mai întâi, aţi disipat vălul obscur al legendei ţesute în jurul relaţiei familiale, prin publicarea dialogului epistolar cu soţia sa, Fanny. Apoi, aţi dat la lumină primul volum din cele patru proiectate (mă număr şi eu, cu bucurie, în echipa de „complici”), al corespondenţei primite de Liviu Rebreanu, larg comentat în presa noastră literară. Ce surprize rezervă cele aproximativ 1500 de scrisori încă nepublicate?

          N. G.: Spre deliciul cititorilor, surprizele n-ar întârzia.  Totalitatea epistolelor le-ar oferi panorama culiselor cultural-artistice din epoca interbelică, datorită locului ocupat de Rebreanu în lumea breslei scriitoriceşti şi în fruntea diverselor instituţii de resort, ipostază care l-a pus în contact cu cei mai de seamă reprezentanţi ai elitei noastre, inclusiv cu reprezentanţii vieţii social-politice. O istorie colorată,                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      demnă de toată lauda. Reamintesc o amintire scrisă de mine în anii când Şerban Cioculescu se afla la directoratul Bibliotecii Academiei Române. Întrebat de ilustrul cercetător al operei caragealiene –academician 100%, nu de carton – de ce nu scrii o carte despre Rebreanu – încă nu publicasem cele două tomuri din tripticul biografic - aveam să-i răspund, aparent emfatic, cam aşa: „Puneţi pe foc arhiva Rebreanu c-o scriu la repezeală!”. Extrem de generos în ce-avea să publice despre mine, domnia sa m-a înţeles de-a-ndoaselea, precum că fondul documentar n-ar mai avea astfel nicio valoare. Doamne păzeşte! În mintea mea, abţinerea de a întocmi o carte despre autorul lui „Ion” implica, dimpotrivă, teama de a face o afirmaţie greşită, dată peste cap de documente inedite, la care încă nu ajunsesem. Timpul m-a ajutat să le cunosc. Ar fi păcat ca ele să rămână în afara informaţiei istoriografice. În parte, existenţa unora explică de ce nu m-am grăbit să redactez volumul „Glorie şi amurg”, cu care se cuvenea să închid biografia (perioada 1931-1944). Reproducerea exactă a unor realităţi istorice m-ar fi încurcat ireparabil să reproduc opera integrală a scriitorului. De unde şi echilibristica includerii romanului „Gorila”, comentat nefiresc şi în subsolul paginilor tipărite, ca şi în cazul „Crăişorului”, pentru a-i facilita apariţia. Or, corespondenţa la care te referi, din care a apărut doar primul tom, blocată în prezent, rămâne relevantă în multe privinţe. Ne prinde revelionul de-am continua discuţia pe această temă.

          A.M.: Domnule Gheran, aţi debutat în literatură ca prozator, cu o schiţă satirică. În ultimii ani aţi publicat o tetralogie („Arta de a fi păgubaş”), considerată de mulţi cronicari roman memorialistic. Opinia mea o cunoaşteţi, ştiţi că înclin mai mult spre operă ficţională, chiar dacă nu pot nega evocarea unor realităţi istorice şi sociale în care evoluează personajele. Consideraţi că Liviu Rebreanu a „încurcat” într-un fel proiectele şi împlinirile prozatorului Niculae Gheran?

          N. G.: Aş minţi să neg. Cu mine sau fără mine, venea oricum o zi când opera lui Rebreanu ar fi fost repusă în circulaţie. Dovadă că zece ani de interdicţie totală nu i-au afectat imaginea, de altfel ca şi lui Eminescu sau Arghezi, toţi trei înlocuiţi, în anii proletcultismului, cu Neculuţă, Sahia şi Alexandru Toma. Dovadă că ulterior istoria literară n-a fost paralizată, făcând paşi uriaşi spre reconsiderarea lor. Numai că mai uşor se descurcau confraţii mei scriind despre operele lor, decât să le şi publice. Or, beleaua asta mi-a căzut mie pe cap. Ca avocat din oficiu împotriva acuzaţiilor aduse lui Rebreanu - socotit trădător de neam, ca să nu repet cuvântul „colaboraţionist”, fascist,  naţionalist, autor de literatură morbidă, mistică, bulevardieră – câştigând toate procesele din jurul romanelor „Adam şi Eva”, „Ciuleandra”, „Crăişorul”, „Jar”, „Gorila” şi a pieselor de teatru, chapeau bas. Nu regret nimic. Numai că, după ce izbutisem să reproduc integral toate cărţile amintite, trebuia să mă opresc, nu să îmi mai risipesc alţi douăzeci de ani cu scrierile din arhivă şi periodice, adevărat ocean, străbătut pe o biată corabie. Noroc cu fetele  cu care am navigat, superbe - una dintre ele dăruindu-mi şi un fecior adorabil, când valurile ne ameninţau să pierim, fete cărora nu ezit să le mulţumesc şi acum. Cu ele, pe rând, aveam să repet facultatea de filologie, pe care de altfel  o terminasem din tinereţe. (N-am urmat-o degeaba, fiindcă, spre norocul stabilităţii învăţământului, programa analitică se schimba de la an la an.) Cât priveşte preferinţele matale în privinţa literaturii ficţionale, Dumnezeu să-ţi dea sănătate. Nu toţi gândesc însă la fel. După propriile mărturisiri, Marin Preda considera că succesul unor opere de-ale sale constă tocmai în faptul că în ele se citea şi ceea ce presa omitea să publice. Eu adaug că istoria unui neam nu trebuie scrisă doar în alb-negru, crispat. Satira şi umorul o pot colora, despărţindu-ne zâmbind, deopotrivă de trecut şi de un prezent efemer. „Arta de a fi păgubaş”, la care te referi, nu s-a aflat şi nu se află în librării. Primele trei volume au circulat prin bibliotecile din capitală (ultimul nici atât) şi „pe sub mână”, ca un samizdat. Nu-ţi ascund că e trist pentru un editor, care o viaţă întreagă a lucrat doar sub cupola lui Gutenberg, răspunzând, în „anii de dezgheţ” (1964-1968), de toată breasla cărţarilor, librarilor şi anticarilor, să  nu-şi vadă cărţile pe reţeaua de librării. Trist, dar şi bucuros că această tetralogie a avut parte de peste 40 de cronici elogioase, apărute în presa noastră, dar şi din Germania, Israel şi SUA. Pentru o carte rară, e ultrasuficient. Mai departe, veţi trăi şi veţi vedea. Deocamdată, eu mă bucur că distinşii cronicari, între care personalităţi ale vieţii literare, o categorisesc diferit, folosind termenii de roman, memorialistică, povestiri. Aşa că raportul dintre realitate şi ficţiune planează, după cum vezi, deasupra oricăror clasificări didactice. Dar arată-mi pe cine am copiat eu când a fost să pregătesc chiar şi ediţia critică, sau, împreună cu domnia ta, o carte biografică, de tipul „...par lui même”! Chiar şi seria Rebreanu, „Opera magna”, era preconizată ca o premieră, lăsându-l pe scriitor să-şi prezinte singur opera, fiindcă i-o fi venit şi lui rândul, să spună ce crede, după ce Lovinescu şi Călinescu, Ibrăileanu şi Crohmălniceanu, de-ar fi doar ei, au folosit toată artileria grea pe un front lichidat de obuze. Ceea ce nu înseamnă că ignor contribuţiile confraţilor mei, autori ai unor remarcabile cărţi de specialitate, nu însă şi amatorismul altora, diletanţi în materie. Aşa că...  Hony soit qui mal y pense! Greu să mai arunci azi un ban în aer, să nu cadă pe mărul cuiva. Înainte de a fi contrazis de careva, reiau o întrebare retorică, folosită cândva la prezentarea planului de cercetare ştiinţifică: cum ar arăta azi o ediţie Dostoievski sau Balzac, prezentată de ei înşişi? Informaţia biobibliografică şi textele ultrarevizuite îmi îngăduiau s-o realizez. Reţine însă, apropo şi de „Arta de a fi păgubaş”: niciodată nu mi-a plăcut să repet ce-au făcut alţii. Că am reuşit sau nu e  o altă poveste.

         A.M.: Domnule Gheran, îmi cer iertare pentru această ultimă întrebare, absolut subiectivă, dar sunteţi singurul care îmi poate confirma sau risipi o bănuială. Atâţia ani de aplecare asupra vieţii şi operei lui Liviu Rebreanu – observaţi că am evitat să reiau tema anterioară -, aţi avut vreo bucurie cu totul şi cu totul deosebită?

          N.G.: Da. Poate singura mai acătării din viaţa unui alergător de cursă lungă, care, participând la un maraton – nu de 40 de kilometri, ci de 40 de ani -, nu l-a aşteptat nimeni, la capătul cursei, cu un pahar cu apă, deşi, de ce să mint,  pe parcursul alergăturii nu s-a putut plânge că n-ar fi avut parte şi de aplauze, când a trecut chiar şi prin dreptul Academiei. Nu zâmbi, că nu glumesc. Odată terminată munca la ediţia critică Rebreanu, volumul 23 de „Opere”a fost respins de comisia de subvenţii de la Ministerul Inculturii, pe motiv că s-ar suprapune cu o ediţie bibliofilă de la o fundaţie academică de ştiinţă şi artă, ediţie întocmită la botul calului (mai bine zis: à la fourchette, ca să nu supăr pe armăsarul). Zău că nu-i banc. S-a tipărit sub auspiciile Fundaţiei „Nişte ţărani”, prin bunăvoinţa confratelui Dinu Săraru. Unde-i unu’ nu-i putere, aşa că, la rându-i, a apelat la nişte masoni din Vâlcea, de n-or fi fost şi alţii, oameni cu dare de mână, care, în cinstea romancierului, au dat şi-o masă, ca la revelion, alertând toate posturile tv olteneşti, cu emisiuni reluate în matineu şi seară, fiindcă,  ziceau, un nebun ca mine mai  rar careva. Cum îţi închipui că atunci n-am dezgropat toţi morţii duşi pe cealaltă lume, dar şi pe cei de la putere,  pe cale de consecinţă, cum se mai spune prin tribunale?! Bietul Rebreanu, care în toată viaţa lui n-a avut nicio aderenţă la vreun partid, darmite la francmasoni. Să se certe la adică în cer cu Sadoveanu sau Eftimiu asupra notei de plată. Dar nu de asta mă întrebai, căci de asemenea parastase aveţi şi voi parte la Bistriţa, deşi le numiţi altfel. Ziceai de vreo mare bucurie! Da, am avut-o şi mă mândresc cu ea, mai mult decât cu acordarea premiului Academiei, venit târziu, a celor literare, sau ordinelor prezidenţiale. A fost în ziua când, terminând editarea şi comentarea operelor edite ale lui Rebreanu, am primit Premiul Perpessicius, în competiţie finală cu ediţia de Opere-Eminescu, care a primit o menţiune. Nu premiul în sine mă bucura, ci îndeosebi comisia care mi l-a acordat. În componenţa ei intrau Şerban Cioculescu (preşedinte, şef al secţiei de limbă şi literatură a Academiei Române), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G.Călinescu, Alexandru Piru, I.C.Chiţimia şi Paul Cornea, profesori universitari de la Universitatea Bucureşti), Constantin Ciopraga (din partea Universităţii Al. I. Cuza. din Iaşi), Ion Vlad (rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj) şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc, cel mai tânăr fiind Nicolae Manolescu, cronicar al revistei „România literară”. Asta da bucurie! Când le menţionez numele, mă înclin şi azi în faţa memoriei celor trecuţi departe, cu întregul meu respect faţă de cei aflaţi în viaţă. Pune-i alături de cei care, la Bistriţa, au între alte preocupări culturale valorificarea operei rebreniene, ca şi cei ce latră pe din dos vrute şi nevrute, specialişti în lustruirea potcoavelor de cai morţi, şi trage singur concluziile ce se impun.

          A.M. :Vă paşte vreo dorinţă şi mai mare?

          N.G.: Mai multe şi, în fiecare seară, mă rog ca Dumnezeu să mi le îndeplinească: 1. să-mi lase mintea limpede - doar vezi ce-au păţit Marquez şi Cioran; 2. să pot merge, fiindcă mă deranjează cumplit o polineuropatie, ce mă reţine aproape exclusiv la masa de lucru: 3. să plec Dincolo fără dureri, fluturându-vă o batistă şi un zâmbet, când la plecare veţi rămâne pe peron. În loc de adio: la revedere!

          Între timp, vremea s-a deschis. Printre frunzele încă verzi la mijlocul lui octombrie, soarele înviorează culoarea rubinie din paharele cu „rouge sauvage”, încât nu-ţi mai vine să spui „la revedere”.

 

Breaza, octombrie 2015

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5