Corespondenţă. Paştele românesc, la New York

O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase;
o, înţelepciunea lui Dumnezeu, pacea şi puterea.
(Tropar, Canonul Învierii)

Observaţia lui Heraclit din Efes că totul curge, că totul e o trecere este de natură fenomenologică. Ea nu are merite morale.
Omul însă este o fiinţă morală. Acesta este lucrul care dă valoare şi sens existenţei sale.
A fi om, biologic şi psihologic vorbind, nu este lucru mare. A fi bun, a face binele, iată ce îl face pe om mare. O spune şi proverbul românesc în alţi termeni: „A fi mare nu-i mirare; a fi om e lucru mare”.
Binele şi răul sunt însă categorii metafizice, chiar dacă sunt comune vieţii umane. Dumnezeu, fiind binele suprem, El este cel care îi sădeşte omului conştiinţa binelui, iar legătura cu Dumnezeu la nivelul binelui este ceea ce îi conferă omului cea mai înaltă demnitate posibilă.
Deci, dacă aşa stau lucrurile, vorbind de trecere, trebuie observat că nu aceasta în sine este importantă, ci felul în care ea se petrece, ori de la ce spre ce se trece.
Aici intervine rolul capital al Sfintelor Paşti, ca eveniment de trecere de la rău la bine, invocat în trei dintre multiplele sale sensuri posibile: cel din Vechiul Testament, din Noul Testament şi de la noua „plinire a vremii” ce va să fie, în eschaton.
Paştile Vechiului Testament, Pesach, trecere, a însemnat un mare bine făcut de Dumnezeu poporului ales aflat în Egipt, în robie, mai precis, salvarea de la moarte a întâilor născuţi în familiile evreilor prin ritualul ungerii uşorilor corturilor lor cu sângele mielului pascal (în timp ce fiecare născut în fiecare familie egipteană era ucis).
Această trecere a îngerului Domnului pe la case, salvatoare pentru unii, ucigătoare pentru alţii, a reprezentat şi o prefigurare şi o anticipare a trecerii Mântuitorului Iisus Hristos de la moarte la viaţăşi prin El a tuturor celor ce au crezut şi cred în El şi au asumat în mod adecvat, după învăţătura Sa, a Sf. Apostoli şi a Bisericii, evenimentul Învierii.
Cu alte cuvinte, aşa cum în cazul Paştelui salvator din Vechiul Testament, pentru ca salvarea să aibă loc, a fost nevoie de totala credinţă a evreilor în cuvântul Domnului Dumnezeu şi punerea în practică a rânduielii implicate, la fel, pentru ca Învierea lui Hristos să devină eficientă, mântuitoare pentru noi, este nevoie de credinţa noastră totală, necondiţionată şi de împlinirea rânduielilor ce decurg din această credinţă potrivit tradiţiei apostolice şi a Bisericii ortodoxe.
Al treilea tip de trecere ce poate avea loc numai în şi prin învierea lui Hristos, prin trecerea Sa de la moarte la viaţă, este cea de la existenţa noastră terestră la cea din ziua a opta a facerii lumii „ziua cea neînserată a Împărăţiei”, cum frumos o numeşte un tropar (Canonul Paştelui, Cântarea a noua), adică la existenţa noastră transfigurată ce implică participarea noastră la viaţa divină, comuniunea noastră finală cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, când se va împlini nemeritata şi surprinzătoarea chemare a Fiului lui Dumnezeu către noi: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).
Aşadar, Învierea Domnului este anticipată în Vechiul Testament, dar pe de altă parte ea însăşi anticipează un nou ev, un al treilea testament, acela al stării de graţie a Împărăţiei pregătite nouă de la începutul creaţiei potrivit promisiunii divine.
Cu alte cuvinte învierea Domnului întruneşte în ea şi leagă cele două mari dimensiuni existenţiale, cea de la facerea lumii, sau chiar de înainte de facerea ei, din planul divin al facerii, cu cea eshatologică de după sfârşitul lumii în forma ei actuală, un fel de sumă a unui minus infinit şi a unui plus infinit, ca într-o cuprindere totală şinedepăşită a întregii aventuri (în sensul etimologic al cuvântului) a aducerii existentului creat de la nefiinţă la fiinţă, inclusiv a destinului eshatologic al acestuia.
Parafrazând o vorbă a Sf. Părinţi care spuneau că lumea a fost creată în vederea Bisericii, putem zice că lumea a fost creată în vederea Învierii, a transfigurării, învierea lui Hristos devenind astfel punctul de sprijin, centrul întregii existenţe în general, al existenţei umane în special.
În acest caz, are dreptate „scriitorul de cântări” să definească Învierea ca fiind mare şi preasfinţită şi ca întruchipând şi revelând trei din marile atribute ale lui Dumnezeu: înţelepciunea, pacea şi puterea, evident, împletite în, şi încununate de iubirea Sa paradoxală faţă de noi.
Această iubire este recunoscută de autorul troparului la care ne referim întrucât adjectivele folosite, felul cum pune cuvântul în text, tonul abordat, denotă totala sa admiraţie, uimire faţă de minunea învierii Domnului, „Paştile cele mari şi preasfinţite”, mai exact, starea de copleşire în care se află şi pe care ne-o transmite, şi care copleşire este deci, nu un act ocazional, de moment, ci mult mai important şi mult mai mult, o stare, un mod de a fi.
Iar noi, asumând învierea lui Hristos înseamnă că trăim în anticipare, ca atunci când te afli departe de locul unde vrei să fii şi trăieşti fremătând, dar îndreptându-te către acel loc, precum fiul risipitor după miracolul convertirii, al „venirii în fire”, care se îndrepta fremătând, copleşit de emoţii spre casa părintească.
Deci şi noi, scăpaţi de moarte ca şi poporul ales în Egipt şi împreună cu toţi cei care prin generaţii au crezut în învierea lui Hristos, Îl lăudăm pe Cel ce ne-a deschis porţile Împărăţiei, cu înălţătoare mărturisire:
„Hristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le.”
Pr. Prof. Dr. Theodor Damian