alp
 

Cornel Cotuțiu: De Crăciun la Montreal

Am șezut și umblat (sper că nu s-a terminat) trei veri și un Crăciun în Canada. Am cunoscut multe familii românești stabilite acolo; nu mai departe decât din zona mea sunt câteva zeci. Cunosc Montrealul (scuze…) mai bine decât Bucureștii. Dar, dincolo de cunoașterea aceasta spațială, am început să mă edific asupra psihicului românului de acolo. Nu întâmplător recenta mea carte se intitulează Dincolo, dar tot aici .
În fotografia alăturată se văd patru români; e familia fiicei mele, Corina Vaida (fostă, desigur, Cotuțiu). Cei trei „crai” sunt Alin Vaida și Paul și, cel mai mic, Dan. Îi vedeți ? deși în salonul încântătoarei lor case, au ținut să fie nu lejer, ci elegant îmbrăcați în seara de Ajun, încadrând un brad împodobit după gustul lor.
Alin lucrează la departamentul de informatică al metroului din Montreal. Profesoara de biologie la o școală din Țară, acolo e un pion important într-un trust internațional din Montreal, de farmacie naturistă; tocmai venea după o vizită la o filială a lor din Chicago.
O astfel de sărbătoare – Crăciunul -, unește familia. Dar apropie și familii. Românii din diaspora nu-și uită sărbătorile creștinești din Patrie. Și trăiesc acum dorul de Patrie, de obiceiurile creștinești cu o intensitate sporită, cu gheizere de nostalgie, cu o mai acută nevoie de apropiere familială de românii din jurul lor. O astfel de sărbătoare – Crăciunul -, micșorează depărtarea. „O, ce veste minunată” chiar o anulează. Și ei se simt astfel ACASĂ.
În zilele marilor sărbători creștine ei întorc astfel zicerea latină „Ubi bene, ibi patria” în revers: „Ubi patria, ibi bene”.
Într-un Ajun de Crăciun, când ai mei încă nu-și cumpăraseră casa din arondismentul Ste-Anne-de-Bellvue, mai aveau domiciliul într-un încăpător apartament dintr-un bloc de locuințe, se strânseseră la ei câteva familii de români. Înveseliți de vin și de sarmalele Corinei (preparate ca la mama acasă), românii au început să colinde ca pe Valea Someșului.
Deasupra, la etaj, trăia o familie de vietnamezi, care nu pricepeau rostul unei astfel de petreceri. La un moment dat, soneria de la intrare a potolit avântul colindătorilor: La ușă se ițeau două polițiste, care le-au cerut să treacă întâlnirea în surdină, căci vecinii de deasupra au făcut o reclamație. Era pe la ora 22. Da, desigur, a încuviințat Alin amfitrionul. Ce l-a surprins (mi-a spus-o ulterior) a fost felul în care polițista a încheiat întrevederea. „Vedeți că în dosarele noastre de la secție este o reclamație asemănătoare înregistrată anul trecut exact pe această zi. Așa că…” Ce am observat cu diferite prilejuri: relația dintre poliție și omul de rând e, în Canada, reciprocă prin respect și încredere.
Așa că, s-a hotărât să se meargă cu colindul la familia altor amici. Mai întâi, la Sandu, nașul alor mei. Acesta avea să-mi spună că, pentru sărbătorile de iarnă, cumpărase un porc de la o fermă din apropierea metropolei, ba, mai mult, pregătise, în spatele curții, o afumătoare, ca acasă. Totuși, era dezamăgit: cârnatul, cărnurile nu aveau gustul celor de acasă.
În ce mă privește, am rămas în noaptea aceea de unul singur, în ideea că Moș Crăciun va veni la taclale cu mine, despre ce impresii a avut trecând prin România.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]