CORNEL COTUŢIU, ÎNTRE PASTEL ŞI NATURALISM

Nu ştiu „la noi” cum e, dar la Cornel Cotuţiu e o împăcare cu lumea din jur, o încercare de-a o înţelege în manifestările ei diferite. Ce iese de aici? O scriitură sinceră, ilustrativă, a unor întâmplări petrecute de-a lungul timpului, care, parcă, îşi pierd ancorarea şi devin atemporale.
Cele douăsprezece proze scurte, din cartea „Pavilionul”, Editura „Şcoala Ardeleană”, Cluj- Napoca 2016, surprind secvenţe de viaţă, la care naratorul a participat sau de care a auzit, care l-au impresionat, în măsură de-a face din ele pagini de literatură. Cât e adevăr şi cât e interpretare? Ce-i întâmplare şi ce-i ficţiune? Sunt ingrediente proprii ale unui scriitor robust, observator al gesturilor, al faptelor, al destinelor, devotat frumuseţii limbii române, cu măiestria ei creatoare.
În „Pavilionul”, Cornel Cotuţiu adună, ca-ntr-o altă biografie a sa, o galerie de personaje, în preajma cărora s-a aflat la un moment dat, le spune povestea lor, povestindu-se totodată pe sine.
Proza scurtă presupune final deschis. Prozele lui Cornel Cotuţiu răstălmăcesc acest indiciu şi induc o stare de pe urmă, cu care cititorul rămâne în gând. Le-am numit pasteluri în proză pe acele texte care curg liniştit, descriptiv, iar în final, neaşteptat, o reverie sau o întrebare de un retorism frapant sparg malul obişnuinţei. E cazul primului text, „Zis de-a lungu”, unde dialogul dintre George şi Georgiana, care se reîntâlnesc după o călătorie în Serbia, la Uzdin, sfârşeşte prin câteva exemple din cântecele ce însoţesc dansul numit „de-a lungul”, şi, impresionat şi visător, naratorul rosteşte pentru el: „Asta e starea de iubire?”
Dar naturalismul apare în texte cu situaţii limită, de durere, fizică şi sufletească, atunci când personajele, rămase singure, se înstrăinează, victime ale câte unei agresiuni, de obicei de genul feminin: „Pe masa asta a batjocorit-o, sub ochii mei”, povesteşte o mamă, „Apoi mi-a aruncat nişte bani, de parcă fata mea era una din aia, o stricată. M-am ridicat s-o apăr, însă mi-a dat un bocanc în piept şi am leşinat.” Din proza titulară, „Pavilionul”, se desprinde o poveste de viaţă, ca din cele multe ale lui Thomas Mann, în „Muntele vrăjit”, în care Stanca şi Dan, internaţi într-un ospiciu, realizează terapia prin dialog:
„ -Apropo de filologie: Ştiu că ai avut o performanţă şcolară de excepţie.
- Spune, că-mi place.
- Păi, nu? Dintr-un necăjit liceu, eşti promovată la faza judeţeană la olimpiada de română. O câştigi şi obţii o menţiune la faza naţională.
- Da, dar la întoarcerea de la Botoşani, că acolo a avut loc faza finală, nu m-ai aşteptat cu flori.
- O! Nu ştii, am angajat fanfara oraşului, dar taman în ziua respectivă s-a îmbolnăvit trombonistul. Aşa că, intimidat, m-am ascuns într-un butoi. Ce temă aţi avut de preparat?
(...)
- Motivul buricului în proza lui Sadoveanu.
(...)
- Se vede că suntem la psihiatrie.
- Măcar aici, nu crezi? Putem fi normali.”
Pavilionul este locul întrebărilor, al decantărilor, al alegerii bobului de neghină. Un loc de meditaţie şi introspecţie.
O parte importantă dintre personajele lui Cotuţiu sunt elevi, eleve, cărora le-a urmărit drumul, cu care a păstrat legătura. E în cartea recentă un fel de dosar de existenţe, de cadre, adică de şcolari, intraţi în viaţă, mai mult sau mai puţin pregătiţi, desprinşi din viaţa de profesor a scriitorului. Aici merită amintit şi acel personaj, Mura, de la orfelinatul de unde pornise, urmărită mereu de nenoroc.
Numele personajelor din „Pavilionul” sunt inspirat alese, ele acoperă o gamă largă în onomastica literară, sunt senine, limpezi, sunt aspre şi sugestive: Stanca, Mura, Margareta, Hortensia, Georgiana, Ciprian, Dan. Am întâlnit şi un Iacobel. Din loc în loc, câte un pasaj liric, oferă deconectare în imaginea predominant narativă a cărţii: „Ca dintotdeauna, de ani şi ani de zile, cercetă cei doi bolovani de râu, albi, aşezaţi de o parte şi de alta a fântânii. Piatra din stânga, văzută dintr-un anumit loc, numai de el ştiut, arăta ca un fund gol de femeie; cea din dreapta avea un profil dur de bărbat.”
Nu se putea ca, în stilu-i caracteristic, Cornel Cotuţiu să nu presare şi umorul aşteptat, bine dozat în cuprinsul materiei cărţii. Atât la nivel de replică, „va trage o gâscă de somn”, în loc de pui de somn, „o motroşală” este o mâncare anume, pe care o soacră o pofteşte, „eşti proastă ca o furculiţă”, cât şi la nivel de registru lexical, cu arhaisme, precum „bulendre, ghiduşie, stânjeneală, hăbăuc, vânzoleală” sau neologisme, alese pe sprânceană, „irizant, ambiguitate”, ambele oferind culoare aparte în textul lui Cotuţiu.
Oricât şi oricâte, oricum aş fi scris până aici despre „Pavilionul” lui Cornel Cotuţiu, nimic nu se compară cu propoziţia din finalul cărţii: „Cărarea dintre noi s-a înierbat categoric, dintr-odată”, rosteşte personajul înainte să plece. Şi, dintr-odată, mi-e greu să accept cum totul se închide într-un punct atât de bine ales, cheia de fapt a oricărei poveşti, din viaţă, din cărţi. Adevărul dureros că scriitorul rămâne, în cele din urmă, singur, că între el şi ceilalţi nu mai este cărare netedă, ci cu iarbă care creşte peste un loc părăsit, nebătut. Şi am înţeles, deodată, sensul cărţii (poate şi al vieţii) de la început până la sfârşit, de la pofta de-a asculta cântece şi dansuri autentice, trecând prin ipostaze ale vieţii, la izolarea prin iarbă de tot zgomotul lumii.
Acesta este „Pavilionul”, locul unde ne aflăm, ca să înţelegem.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]