Corneliu Coposu (20 mai 1916-11 noiembrie 1995)

Sunt oameni care prin activitatea lor, prin tăria credinţei lor, prin suferinţele prin care au trecut deoarece şi-au iubit mai mult decât orice patria, au devenit modele morale pentru noi toţi, respectate şi de cei mai înverşunaţi adversari. Aceşti oameni sunt reprezentanţii geniului neamului nostru pe care nu i-am înţeles întotdeauna sau i-am înţeles târziu ori istoria rareori îţi dă timp de gândire.

Un astfel de Om a fost Corneliu Coposu, „Seniorul”.

S-a născut la Bobota, judeţul Sălaj. În anul în care s-a născut omenirea era zbuciumată de primul război mondial, la sfârşitul căruia închisoarea popoarelor din Europa se năruia. Sub Regele Ferdinand I, unirea tuturor românilor se înfăptuia reîmplinindu-se visul voievodului răpus în Ardeal, Mihai Viteazu.

Fiul protopopului greco-catolic Valentin Coposu va creşte într-o casă plină de copii, primind o educaţie creştină. Întreaga familie, ca de altfel toţi românii, trăiau în aspiraţia sfântă a Ardealului de a se uni cu Ţara.

Astfel apare firesc ataşamentul faţă de interesele poporului care trăieşte în graniţele spirituale ale României, faţă de marele om a cărei contribuţie la făurirea României Mari a fost decisivă, Iuliu Maniu, pe care îl slujeşte încă de pe băncile Facultăţii de Drept de la Cluj.

Cariera politică a fost aceea a unui om ataşat profund de principiile democratice şi creştine, de aspiraţiile legitime ale poporului român. A fost unul din oponenţii înverşunaţi ai oricărei dictaturi.

În anul 1935 a devenit preşedinte al Uniunii Studenţilor Democraţi – Cluj. În anul 1937 a fost condamnat la trei luni închisoare pentru „les-maiestate”. În anul 1939 i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Bobota deoarece era un adversar declarat al F.R.N. Tot în anul 1939 este condamnat la 2 luni închisoare deoarece deţinuse un memoriu al lui Iuliu Maniu referitor la restauraţie. A practicat ziaristica.

În anul 1940 a devenit secretarul politic al lui Iuliu Maniu, asigurând pe timpul celui de-al doilea război mondial relaţiile clandestine ale preşedintelui.

După 23 august 1944 a fost director de cabinet la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. La 8 noiembrie 1945 ia parte la manifestaţia promonarhică.

În iulie 1946 a fost ales secretar general adjunct al PNŢ.

La 14 iulie 1947 a fost arestat de la Clubul PNŢ şi dus la Penitenciarul Ministerului de Interne, celula 17. A fost anchetat cu duritate. Prin sentinţa nr. 426 din 26 martie 1948 a fost condamnat la 15 ani de închisoare. A urmat calvarul din închisorile: Malmaison, Văcăreşti, Piteşti, Craiova, Uranus, Jilava, Midia, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Lordeni, Gherla, Aiud, Sighet şi Râmnicu Sărat.

Eliberat la 9 iulie 1962, i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Rubla, în Bărăgan, până pe data de 14 martie 1964. Revenit în Bucureşti, a apucat să-şi mai vadă soţia înainte ca aceasta să moară răpusă de chinurile pe care le suferise în închisoare de unde fusese eliberată grav bolnavă în ianuarie 1964. Urmărit şi persecutat continuu de securitate, mai ales că refuzase să scrie la „Glasul Patriei”, nu renunţă la luptă.

În anii 1971-1973 a avut întâlniri cu foştii membri de încredere ai partidului (Bratu Alexandru, Nicolae Ionescu Galbeni, Puiu Ion, Camil Demetrescu) în casa lui Coconeţi Victor.

Drept consecinţă, securitatea a început să-i ancheteze dur. La 28 februarie 1973, Victor Coconeţi este omorât, fiind aruncat de la etajul 5.

Neînfricat, Corneliu Coposu profită de o împrejurare favorabilă şi la 6 februarie 1987 solicită lui Jean Marie Doyer – preşedintele UECD, aderarea PNŢ-ului la Uniune.

La 12 decembrie 1989 a fost arestat şi anchetat de securitate timp de 3 zile.

La data de 21-22 decembrie 1989, acasă la Corneliu Coposu s-a redactat „Apelul PNŢ difuzat apoi în ţară.

În seara de 22 decembrie 1989 nu a fost lăsat să intre în fostul sediu al CC al PCR.

La 8 ianuarie 1990, PNŢ-CD a fost primul partid care s-a înscris oficial la Tribunal. Corneliu Coposu a fost ales preşedintele partidului. A urmat apoi o luptă politică acerbă cu reprezentanţii mentalităţilor comuniste.

La 6 octombrie 1995, a fost decorat cu „Legiunea de Onoare” în gradul de ofiţer.

Cu această ocazie, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Bernand Boyer afirma: „Graţie dumneavoastră, graţie câtorva oameni, România de azi este o Românie liberă şi toţi românii, oriunde ar fi, se recunoscu în dumneavoastră…”.

Dar privaţiunile la care l-au supus duşmanii democraţiei din diverse perioade aveau să-şi spună cuvântul şi s-a îmbolnăvit grav.

La 11 noiembrie 1995, s-a stins din viaţă la Bucureşti.

prof. Totir Constantin

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]