Criticul literar Andrei Moldovan în revistele “Apostrof”, “Dacia literară” şi “Vatra”

Numărul 3/2011 al revistei “Apostrof”, revistă a Uniunii Scriitorilor, este unul care trebuie citit in integrum. Dosarul ediţiei este dedicat lui Emil Cioran, despre care opinează: Gelu Ionescu, Petru Cârdu (trecut recent la cele veşnice, din păcate), Martin Greslou şi Marta Petreu. Alături de aceştia, mai semnează, în cuprinsul revistei: Ion Vartic, Irina Petraş, Ştefan Borbely, Ion Bogdan Lefter, Iulian Boldea, Mihaela Ursa şi, nu în ultimul rând, Ovidiu Pecican. “Limba română la vaduri şi strâmtori” îşi intitulează domnia sa cronica, amplă şi aplicată, la recenta apariţie editorială a lui Andrei Moldovan: “Mâhnirile limbii române” (Editura Limes,Cluj-Napoca, 2011). Spune, printre multe altele, cronicarul clujean: “«Mâhnirile» de care vorbeşte domnia sa în legătură cu limba română se referă mai cu seamă la reaua folosinţă dată unor cuvinte, la alterarea unor construcţii, la suprimarea sau supralicitarea unor sensuri şi accente, la devieri semantice şi chiar la unele împrumuturi greşit întrebuinţate. Adevărul este că eseurile care alcătuiesc volumul se citesc cu delectare, şi chiar cu satisfacţia pe care ţi-o dă o revanşă simbolică. Mai sunt cavaleri apţi să susţină turniruri, îţi spui. Mai sunt oameni pregătiţi să înfrunte până şi subtilitatea unor ziceri aparent anodine, ce compun mesaje ce dau în foc, precum acronimele FMI – UDMR.” Revista ieşeană “Dacia literară”, care apare din două în două luni, a ajuns, în 2011, şi ea la nr. 3. Un număr de citit cu creionul în mână. Andrei Moldovan e şi aici prezent, de data aceasta cu o cronică literară, “De la memorialistică la roman”. E vorba de romanul “Arta de a fi păgubaş” de Niculae Gheran, volumul II, “Oameni şi javre” (Biblioteca Bucureştilor, 2010). O analiză amplă şi la obiect.

“Acest al doilea volum […], ţine să ne informeze opinentul, aduce în prim-plan actori importanţi ai vieţii politice şi culturale a ţării, personalităţi pe care nu le poţi boteza altfel, nici să le atribui alte fapte înafara celor ce şi le-au asumat: Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Walter Roman, Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, M. Sântimbreanu, Vlad Muşatescu, Tudor Arghezi, Al. Piru, Dimitrie Stelaru şi mulţi alţii. De aici şi tentaţia, dacă nu un sentimrent de datorie, de a se ancora în coordonatele clasice ale unor memorii pe care doar modalitatea de abordare a autorului le trădează. Să mai adăugăm că volumul masiv, de aproape 600 de pagini, este o frescă a vremii evocate, lucru ce obligă în multe privinţe spre o direcţie care să nu contorsioneze realitatea. Atâta doar că personalităţile atât de cunoscute se află în carte în ipostaze mai puţin ştiute, ca să nu spunem surprinzătoare, şi sunt văzute din perspective inedite. (…) Spiritul satiric ce l-a caracterizat şi îl caracterizează pe Niculae Gheran nu se dezminte nici acum, dar el se asociază cu o remarcabilă putere de înţelegere a omenescului din aproape oricare situaţie. (…) Autoironia este modalitatea prin care se judecă pe sine, actor de dramă într-o comedie grotescă. Mai îngăduitor pare să fie cu ceilalţi jucători, fără să-i absolve de păcate, dar folosind o ironie mai puţin corosivă, una care scoate în lumină, dar nu ucide. (…) Finalul dă un sens profund romanului lui Niculae Gheran, acela al unei lumi care se înstrăinează de sine, generând o nostalgie stăpânită, dar puternică pentru mahalaua ce îşi schimbă straiele şi se mută în centru”. În fine, pe Andrei Moldovan îl întâlnim şi în numărul dublu (3-4/2011) al revistei “Vatra” din Târgu Mureş. Un număr în care criticul din Beclean este prezent cu o, la fel de amplă şi pertinentă, cronică la romanul “Când ne vom întoarce” de Radu Mareş, (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), socotit, pe bună dreptate, un eveniment editorial. “Sentimentul că visul neîmplinit al lui Liviu Rebreanu, acela de a da câte un roman fundamental pentru fiecare dintre provinciile istorice ale României reîntregite, a ajuns să se împlinească în timp prin pana unor alţi scriitori l-am trăit când am parcurs paginile volumului lui Ion Druţă, “Povara bunătăţii noastre”, o poveste profundă şi dramatică a Basarabiei. Am trăit acelaşi sentiment în faţa ultimului roman al lui Radu Mareş (Când ne vom întoarce, Ed. Limes, 2010), o veritabilă epopee închinată Bucovinei. (…) Autorul este un romancier prin excelenţă, unul care respiră în voie pe spaţii întinse, unul căruia îi simţi ritmul abia după primele 50 de pagini. Povestea oamenilor şi a locurilor se lasă cunoscută mai întâi doar din frânturi de amintiri. Un aer de altădată, uşor arhaic, nu este rezultatul unor evocări, ci devine dramatic prin rolul ce îl joacă în imediat, în mulţimea de cutume ce încă îşi mai îşi mai găsesc rostul şi care încă mai sunt în stare să dea un sens vieţii. O adiere otrăvită care le tulbură este percepută şi surprinsă de autor. (…) Dacă nu ar avea încărcătura sa simbolică, dacă nu ar fi vorba de înţelesuri mult mai adânci şi dincolo de secvenţele narative, finalul volumului ar putea fi considerat ca fiind unul melodramatic. Vălul tragic, însă, coboară asupra unui ţinut, asupra Bucovinei, nu doar asupra celor trei personaje care sfârşesc, pe cât de spectaculos, pe atât de absurd. Durerea pluteşte în aer peste o provincie ce nu a izbutit să se regăsească pe sine. Nu excludem de aici partea de sublime conferită de orice situaţie tragic şi întărită de autor prin chiar titlul cărţii. Având în atenţie cronica lui Tudor Vianu la primul roman rebrenian, dar mai cu seamă cuvintele cu care încheie: «Ion este adevărata poemă a Ardealului» (Viaţa Românească, XIII (1921), nr. 1, p. 99), nu cred să greşesc câtuşi de puţin dacă, parafrazându-l, sunt ispitit să spun că romanul Când ne vom întoarce este o poemă a Bucovinei”, conchide, pe bună dreptate, Andrei Moldovan.