CRIZA DE REVOLUTIE

Ţara, sau mai bine-zis revoluţionarii decembrişti, mai mult sau mai puţin autentici, o mână de oameni, au sărbătorit încrâncenaţi, ca de fiecare dată de 19 ani încoace, „revoluţia română” din dec. 89, încrâncenare care viza de fapt neonorarea drepturilor promise de către adevăraţii profitori ai momentului istoric cu privire la unele concesii materiale pentru revoluţionari şi urmaşii victimelor revoluţiei. Toate acestea fade acţiuni, izolate de altfel, au fost dominate de teama generală care se resimte faţă de problemele manifestării crizei economice care bântuie lumea.

S-au dus sărbătorile de iarnă precum şi suflul rece al amintirilor din dec.89, iar anul 2009 va trebui să fie unul al unei vieţi austere pentru toată lumea. Am privit de sărbători la TV o tânără din al cărei cântec popular maramureşean reieşeau nişte versuri din popor care vizau pe soţul ei, morar, prin care îl povăţuia: „Măi Miculaş, fii om bun/Şi ia mai puţin uium/Că s-o duce vestea-n sat/Ş-om avea de măcinat”. O aluzie din popor pentru patronii de azi pentru a-şi mai tempera apetitul insolent pentru un profit indecent, propriu unui capitalism sălbatic, incoştient care, printre alte anomalii politice şi economice, au dus la situaţia economică dezastruoasă de azi.

Un apel şi pentru guvernanţii de azi, care să ia mai puţin „uium”, adică mai puţine impozite şi taxe care prin numărul şi mărimea lor au băgat economia ţării la subteran.

Dar nu toată lumea de aici o duce rău. Miile de vile şi case de vacanţă construite în ultimii ani ai tinerei noastre „democraţii”, mai mult sau mai puţin din muncă cinstită, demonstrează grandomania imbecilă ce caracterizează românul postdecembrist îmbuibat care „nu-i prost destul dacă nu e şi fudul”, ca şi sutele de palate ţigăneşti cu garduri şi porţi din alamă şi oţel inoxidabil, cu zeci de camere, doar una fiind folosită, la grămadă, fără ca organele abilitate ale statului să verifice vreodată provenienţa milioanelor de euro cu care s-au construit acestea. Prietenii ştiu de ce.

Milioanele de români care şi-au părăsit în ultimul deceniu ţara, au făcut-o tocmai datorită existenţei unui stat corupt, imoral, care a promovat o fiscalitate nimicitoare pentru clasa de mijloc îndeosebi, care abia se înfiripase, precum şi fuga după un profit fără muncă şi instaurării unui capitalism sălbatic, imposibil de controlat.

Încă din antichitate, doctrina care a stat la baza eticii lui Aristotel a fost aceea a „mijlociei”, evitării atât a excesului cât şi a lipsurilor. Istoria n-a ţinut cont de această etică, lumea fiind dominată de puterea absolută acompaniată de corupţia generalizată. O lume care azi tinde să se prăbuşească, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman, care s-a prăbuşit sub propria-i imoralitate şi ilegitimitate istorică, întreaga structură a acestuia fiind profund coruptă, expirându-i mandatul acordat de cer, cum spune o expresie chineză. Astăzi istoria se repetă, începând cu America şi continuând cu restul lumii occidentale „imorale şi decadente” cum o apreciază fundamentaliştii islamici adepţi ai terorismului împotriva acestui mod de viaţă. Nota de plată va fi plătită în această criză economică globală şi de către lumea săracă de pe pământ, cea care, asemenea lui Atlas, titanul osândit de Zeus să sprijine veşnic pe umerii săi bolta cerească, este osândită să ţină pe umerii ei oligarhii lumii, mulţi dintre ei devenind azi mult mai săraci.

Şi dacă tot am vorbit de o revoluţie în istoria noastră modernă, o revoluţie care se întemeiază pe asemenea racile ale istoriei şi nu pe credinţa sentimentală în om şi în posibilităţile de a-l face desăvârşit prin instituţii libere, eficiente, prin educaţie, aceea nu mai este o revoluţie, este o lovitură de stat, asemenea celei întâmplate în dec.89. Poate că istoricii de mâine să definească în mod corect caracterul real al fenomenului, care n-a revoluţionat nimic, în afară de corupţie, în schimb sădind în conştiinţa oamenilor ideea potrivit căreia „atunci când apele sunt învolburate, gunoaiele ies la suprafaţă”.

Guvernanţii de azi, la fel ca cei de ieri, pornesc la drum în noul an cu sentimentul certitudinii că va fi mai bine în ţară. Pentru cine? Ar fi bine ca poporul, după atâta minciună, să nu mai aibă încredere în promisiuni care oferă iluzia strâmbă a certitudinii unei vieţi mai bune, acesta trebuind să aibă conştiinţa faptului că drumul cel mai fecund spre adevăr este doar îndoiala, cel puţin faţă de politicieni. Problema cea mare este însă aceea că adevărul, ca valoare absolută, n-a fost niciodată de partea mulţimii, care mai speră totuşi că „poate lucrurile or începe a se mişca, de-or apuca să se urnească”.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]