Cronica de gardă

La lansrea cărţii mele „În lacrima timpului, Brezoaiele şi Rodna”, eveniment petrecut la sediul ziarului nostru Răsunetul din Bistriţa, colegul Menuţ Maximinian mi-a făcut cadou cartea sa „Cronica de gardă”, apărută cu puţin timp în urmă. Am citit-o cu plăcere şi ca de obicei daţi-mi voie să aştern câteva cuvinte.
Cartea aduce în scenă mulţi scriitori, poeţi, romancieri, eseişti, cercetători de istorie şi folclor, cam tot ce mişcă în lumea bună a scrisului nostru judeţean şi nu numai. Sunt aici artişti care au ştiut să intre în fascinantul joc al cuvintelor, unii mai abrupt, cu mici poticneli, alţii mai degajat, însă mai toţi interesaţi de oglinda sufletului lor în transmiterea mesajului artistic. Sunt unii care stau prea mult pe orgoliul propriu, forţând nepermis de mult proiecţia metaforei, însă am văzut poeţi care merg melancolic pe sinceritate şi generozitate, de aceea am captat mai bine clipa emoţiei lor. Menuţ se plimbă printre ei cu sensibilitatea lui caldă, îi priveşte, le dă târcoale, îi studiază, le bea emoţia şi-i cataloghează, ba chiar ştie să asculte până şi tăcerea lor.
Materia sensibilă a poeziei n-o dau cuvintele, indiferente sub raport estetic, ci imaginile pe care le creează prin auzirea acestor cuvinte, de aceea poezia este acea cunoaştere specifică cosmosului prin intermediul metaforei. Care metaforă întrebuinţată în exces şi incorect aruncă poezia şi poetul în derizoriu. Poezia este emoţie cu acel farmec al limbajului care constituie sensul celor aleşi. Horaţiu recomandă abţinerea de la combinaţiile nefireşti şi nelogice de imaginaţie, impunând astfel de la început poeţilor în formare respectul cadrului natural şi grija de verosimil.
Aşa este Menuţ, „Cu clopul lui gigant, sub care se ascunde narcisismul, scriitorul vine să-şi laude opera. Că doar e cel mai mare şi mai tare. Cu câţiva marafeţi reuşeşte să cumpere criticii avizaţi. Funcţia înaltă din cultură, luată pe criterii prosto-politice, îi permite să creeze legături. Un lanţ nesfârşit în care dă premii şi primeşte premii...de ce mai e nevoie de alţii? E suficient el.” Şi prin Uniunea Scriitorilor unii primesc premii şi iar premii, mă rog, este cercul lor, vezi cazul Liiceanu. „Este destul de greu să pătrunzi într-o lume a scriitorilor. Sunt orgolioşi.” Aşa este Menuţ, însă sunt cazuri când orgoliul acesta este anticamera ifoselor. Cocoţaţi în înalte funcţii în ale culturii, bărboşi frizaţi bine înfipţi în pene, aduc mult rău culturii române, vezi ce-a păţit Patapievici. De acord Menuţ, „Ne-am săturat de urât, de sacrificarea cuvintelor mândre ale limbii.”
În „Cronica de gardă” Menuţ Maximinian face câte o scurtă şi avizată recenzie multor scriitori, predomină poeţii la care mă opresc şi eu puţin, autorul simte, vede cum şi de unde bate vântul, pipăie valoarea, dacă există, şi o pune în evidenţă. Are, de multe ori, expresii metaforă remarcabile. Poeta Nazarica Munteanu „a făcut din cuvânt altar pentru lume”, iar „atunci când copacul cu litere dă în pârg, iubirea supravieţuieşte într-o floare.” Şi tot Menuţ, mai departe, „Cu sufletul în palmă, Nazarica Munteanu se destăinuie într-o poezie ce veghează la lumina candelei ziua de mâine, atunci când pădureanca şopteşte ritmat poveşti despre tinereţe, într-o sărbătoare a literei.”
M-am oprit şi eu asupra unor expresii îndrăzneţe, mai deosebite ale poeţilor „lui Menuţ”. Gabriela Puşcaş, de la Măgura Ilvei, se autodefineşte, „Nu sunt decât un număr de cod-Pentru statisticile viitoare.” Şi puţin mai departe, „Apoi, în noaptea prea întunecată-Când liniştea din stâncă se adună-Mă voi întoarce iarăşi vinovată-Să vezi prin ochii mei, aşchii de lună.” Aici îl împrumut pe Menuţ care spune că este „o carte ca o rugăciune prelungă.”
Scriitoarea Elena M. Cîmpan ne dezvăluie, „E atât de greu să aprinzi o flacără-Şi când ai reuşit-Să n-o laşi să se stingă.” Şi mai departe, tulburător, „Nu sunt decât-O copertă de carte-În braţele tale.” Şi până la urmă, „Ce-ai să faci cu mine-Ce-ai să faci cu poeziile mele?” Dacă mă întreba pe mine, i-aş fi răspuns că le-aş mai citi silabic, încă de două ori, sub luna plină din fereastră, la capătul unei ulcici cu vin fiert.
Fiica preotului din Măluţ, tânăra cercetătoare Beatrice Ştir, la prima sa apariţie editorială, cu monografia „Valeriu Anania publicistul”, dă dovadă de o remarcabilă şi tandră maturitate literară, este un deosebit curaj să abordezi pe Valeriu Anania, fie şi doar din unghi publicistic, viitorul mare mitropolit este o personalitate foarte greu de prins în tipare literare.
Doamna Melania Cuc ştie că, „Pe scara din trestii de zahăr-Alunecă noaptea”, iar în cămara sufletului „stă un înger, aşteaptă la rând.” Nu cred că scriitoarea „se vrea un poet care să şocheze prin viziunea asupra vieţii”, poeta nu forţează nici un înţeles şi nici metafora cuvântului, până la urmă „Nici cuvintele nu mai sunt ce au fost odată”, cum bine spune şi totuşi, „Este iarăşi rost de zbor întors în fluier de os-Şi veşnicia stă ascunsă în rândul întâi.” Şi la final, „Coborâm braţ la braţ-De pe crucea de fier proaspăt vopsită”, ignorând vopseaua.
„Ioan Pintea se poate declara un poet, un preot şi un om fericit pentru că a descoperit esenţa vieţii”. Dar se declară?
Poetul, mai mult ca oricare artist, este obligat să lupte cu materia destinată creaţiei sale, iar limba se numără printre cele mai improprii materii artistice. Poetul lucrează o materie în care virtualităţile estetice se află într-o formaţie de descreştere fatală. Culoarea, forma, sunetul muzical nu intră, cum intră cuvintele limbii în constelaţii spirituale antagoniste, acestea, adică forma, culoarea, sunetul muzical, rămân în primul rând mijloace ale exresiei artistice şi nu influenţează caracterul. Doar poetul luptă cu uscăciunea termenilor, cu vulgaritatea şi miile de asociaţii pe care viaţa limbii le culege în drumul său.
M-a impresionat Grigore Avram, „Cu mama alături, niciodată şi nimic nu este pierdut.” Aşa este. Eu nu mai am mamă aici şi ştiu foarte bine ce-am pierdut.
Simpatica doamnă Elena M. Cîmpan ne poartă zâmbetul cu, „Poetul îl cuprinde pe scriitor”. Dincolo de o eventuală licenţă poetică, eu îi răspund, scriitorul îl cuprinde pe poet. Sau dacă vreţi, scriitorul cuprinde viaţa, atunci şi viaţa cuprinde scriitorul. Poate ajungem în antinomii.
„Cronica de gardă” alui Menuţ Maximinian este un fel de frescă a scriitorilor artişti din judeţul nostru, autorul a încercat şi a şi reuşit să sondeze o clipă din „interiorul”nostru, toate acestea pe aripa unei tandre nostalgii.
Ceea ce comunică poeţii este nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde ceva din sensul vieţii. În viziunea poetului cuvântul devine univers şi mit, putere creatoare, miracol, forţă prin care acesta participă la viaţa lumii, luând-o în stăpânire, recreeând-o. Cuvântul, limbajul exprimă întreaga personalitate a individului. Prin puterea sa, cuvântul, ca imagine şi metaforă, evocă, povesteşte întâmplări, aprinde lumini şi iradiază culori, cupinde forme şi urmăreşte fluidităţi. Cuvântul este în acelaşi timp muzică şi semnificaţie.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]