Cu gândul la mama şi la mame...

Îmi amintesc de nenumărate ori de mama, de mama mea, dar în acelaşi timp de toate mamele din lume care nu şi-au ucis copiii zămisliţi în pântece şi au acceptat în orice condiţii să-i aducă pe lume, făpturi ale lui Dumnezeu, vii şi nevătămate.
Pentru mine toate mamele sunt nişte colaboratoare ale lui Dumnezeu, sunt o minune a lui Dumnezeu, doar ele dau viaţă, pe ele le-a înzestrat Dumnezeu cu darul de-a da viaţă, şi le-a mai dat răbdarea de a-i purta în pântece suportând greul în cele nouă luni ca apoi aducând pe lume copil să facă bucurie mare în ceruri, lui Dumnezeu şi familiei.
Nimeni pe lume nu poate avea dragostea ce o are mama, simţămintele, sentimentele profunde şi responsabilitatea de a naşte şi creşte copii spre slava lui Dumnezeu şi perpetuarea neamului omenesc, lucru atât de drag lui Dumnezeu care a spus: „Iar femeia se va mântui prin naştere de prunci” I Timotei 2:15.
Aşadar mama putem spune că e o fiinţă unică pe lume pentru că ea ne-a dat viaţă, dar dumnezeiesc venit prin voinţa mamei. Viaţa ni se dă doar o dată, e bunul care nu poate avea asemănare pe pământ nici în universul plin de stele şi colindat de îngeri care ne poartă de grijă din pântecele mamei, din leagăn, din braţele mamei şi până ne stingem din lume, plecând cu gândul tot la mama.
Nimeni din lume şi din jurul nostru nu ne poate dărui nouă copiilor dragostea ce ne-o dăruieşte „MAMA”. Gândurile ei sunt pline de farmec, lumină, adevăr şi dragoste.
Ochii mamei sunt veşnic plini de scânteierile dragostei divine. Ea soarbe veşnic chipul nostru luat din fiinţa ei şi revarsă peste noi pacea şi liniştea.
Pe fiecare dintre noi mama ne-a adus pe lume ca să fim, ca să existăm, să rămânem parte din întregul inconfundabil de mamă, ea rămâne şi este parte din noi chiar şi atunci când nu mai este.
E bine să ţinem minte că soarele niciodată nu-şi părăseşte razele, luna are veşnic strălucire, stelele împodobesc cerul, iar gândurile mamei ne fac bogaţi şi ne dau forţa de a exista, de a iubi, de a preţui acest mare dar care este viaţa.
Toate bucuriile unei mame, toate dorurile, toate speranţele au veşnic un singur sens care vine doar către noi copiii, către binele şi viaţa noastră tihnită şi fericită.
Buni fiind sau răi, mama se bucură pentru noi, se roagă, suferă, speră, iar sufletul ei se umple de bucurie în acel zbor al evoluţiei noastre în această viaţă la care ea veghează plină de speranţă şi bucurie.
Eu cred că pe faţa pământului nu există nimeni care să ne fi oferit mai mult ca mama, fiinţa care din nefericire primeşte azi tot mai puţin de la noi pentru că mulţi nu o ştiu preţui decât atunci când nu mai este, când se stinge ca o lumânare de ceară pâlpâind pentru ultima dată lăsând în urma ei doar lumină şi dragoste.
E lucru frumos pentru noi şi măreţ ca să nu uităm cât vom trăi pe mama pentru că din ea s-a aprins în lume viaţa noastră şi-n caerul timpului s-a tors existenţa noastră la adăpostul mamei, la purtarea ei de grijă, sub acoperământul iubirii sale şi a sfintelor ei rugăciuni fierbinţi.
De câte ori oare mama n-a făcut din noapte zi, şi-n cântecul doinit al ei noi ne-am dormit somnul liniştiţi.
Ce frumos a putut fi atunci pe lume când în serile lungi de iarnă, mamele îşi torceau fuiorul, iar cu piciorul pe tălcigul de la leagăn şi cu ochii ca doi luceferi îşi priveau odorul cu sete şi se mângâiau că-l au.
Totdeauna mamele erau fiinţele care au ştiut să se bucure de primii paşi ai copiilor lor şi se întristau când puii lor plângeau în urcuşul vieţii începând a umbla pe pământ.
Doamne, oare de câte ori mama n-a văzut copilul căzând, rănindu-se şi luându-l în braţe sufla cu gura peste rană şi sărutând-o, copilului îi trecea durerea şi devenea din nou vesel. Cine mai poate face a această minune? DOAR MAMA...
Dacă stăm bine să ne amintim de copilăria noastră de câte ori mama n-a plâns ca noi să nu mai plângem, a răbdat în locul nostru ca măcar acum dacă ele, mamele, mai există să le sărutăm obrazul zbârcit de multe ori şi să spunem: „Mamă dragă îţi mulţumesc pentru că m-ai născut şi m-ai îngrijit cu dragostea ta.”
Făcând aşa poate am făcut tot ce dorea sau ce aştepta biata mamă să audă şi să primească de la noi în semn de recunoştinţă pentru toate binefacerile oferite nouă copiilor ei.
Drumul de multe ori e imprevizibil, se ivesc multe, drumul poate fi anevoios, plin de poveri, departe de casă şi atunci singura mângâiere, singura care te găseşte oriunde ai fi în lume e mama cu gândul ei, cu sfintele ei rugăciuni pe care numai ea ştie să le alcătuiască, să le înalţe către Dumnezeu pentru copiii ei.
În păienjenişul vremii, noi de multe ori ne vom aminti de mama, de izvorul vieţii noastre, de braţul ei cald, de vocea ei blândă, de privirea ei limpede şi de sfatul cel bun, de razele pline de bucurie de pe faţa ei, mama cea unică în toate şi sub sfântul soare.
În această lume ne rămâne nouă veşnic acea datorie sfântă de a tresări cât mai des cu gândul doar la mama, cu privirea în zări îndepărtate, cu gândul că noi am rămas pe acest pământ ca o floare, ca un rod hrănit la sânul mamei, de dragostea mamei, şi-n sufletul nostru să se audă veşnic acel ecou al cântecului doinit de mama peste leagăn care ne va însoţi toată viaţa şi ne va ţine puternici şi fericiţi.
Doamne oare cum am putea noi să-i mulţumim acestei fiinţe „mama” pentru toate, această fiinţă care poate nu cere, nu aşteaptă, ci doar se mulţumeşte cu un zâmbet, cu un cuvânt pentru că orice am vrea noi să facem pentru ea rămânem săraci în comparaţie cu muntele ei de fapte bune pentru noi pentru a ne naşte, creşte şi educa.
Cei ce mai aveţi mame meditaţi îndelung la aceste lucruri, iar cei ce nu le mai avem să alergăm cu gândul, cu rugăciunea către Dumnezeu şi în semn de recunoştinţă să-i oferim cel mai preţios dar mamei, floarea bine înmiresmată a rugăciunilor noastre pentru iertarea păcatelor acestei regine care rămâne pentru noi MAMA.
Pr. Timoftei Găurean, Parohia Ortodoxă Agrieş, BN.