Cu ușile deschise

Virginia Nușfelean

N-am de gând să-l parafrazez pe Sartre, deși „blestemata” aserțiune „l’enferc’estlesautres” îmi servește excelent mingea la plasă. Nu este vorba despre vreo ușă deschisă a locuinței cuiva ce și-ar lăsa la vedere intimitatea imundă, nici de vreun hoț de cărți ispitit de meleagurile noastre. Nu-mi stă în intenție nici simbolistica sintagmei ușă deschisă/ușă închisă, cu toate conotațiile ei. Problema ce-mi reține atenția este una banal de simplă.
Recent, la un sfârșit de săptămână, când orașul era încins de arșiță, am profitat de autobuzul ce tocmai s-a oprit în stație. Lume puțină, copleșită de căldură, într-un moment al zilei când hoinăreala prin oraș ar fi o neinspirată aventură. Mașina se pune în mișcare, însă ușile rămân deschise. Imprudență în folosul călătorilor. Se face curent, poți respira. Oglinda retrovizoare oferă imaginea unui șofer ce-și servește gustarea după-amiezii. O banană, binevenită într-o zi de post. Iată un ins viețuind după rânduială creștină. N-are figură de apostol, de om abonat la renunțare, dar parcă ești mai liniștit când la volan e cineva cu...oarece frică deDumnezeu.
Niciun dialog în autobuz. O tăcere ca un strat gros de zăpadă. În lumina orbitoare a verii. Agreabila plutire lăuntrică a fiecărui călător ademenește somnul. Sau somnolența. Privesc în față. Și brusc ceva îmi aprinde toate beculețele indignării. Coaja de bananăa zburat prin ușa deschisă, în plină stradă. Pe asfaltul întreținut din banii publici. Îmi trec privirea ca un radar peste toți călătorii. Nicio reacție. Numai eu sunt asaltată de urgența implicării. Și de disconfort lăuntric. Voi lua atitudine, omul va recunoaște că a greșit și-și va revizui pe viitor comportamentul civic. Deși chipul lui mă descurajează, are exact fața unuia ce nu pare a fi conștient de gravitatea gestului său. Însă știu că este important să nu-ți pierzi încrederea că ființa umană se poate schimba chiar și-n profunzime, să nu fii obsedat doar de lenta decădere a ei, atât pe dinăuntru cât și pe dinafară. Gândul acesta îmi dă curaj să încerc. Îl întreb dacă i se pare corect (evit cuvântul ”civilizat”!)să arunce gunoiul în stradă. Nu înțelege ce gunoi și se burzuluiește la mine. Îi amintesc, pe un ton politicos, de coaja de banană aruncată pe ușa deschisă. Îmi spune că nu mă privește, și apoi ce era să facă, să o mănânce? Există coș de gunoi, ar trebui să aibă unul în autobuz, sau o banală punguliță, îi replic prompt. Ce-ar fi dacă toți am arunca gunoaiele în stradă? Îmi zice că nu-i treaba mea.Ba este, precizez eu. Strada e și a mea, nu doar a lui, iar mie îmi place să o văd curată. N-am decât să mă duc să o iau dacă mă deranjează (coaja de banană!). Pot să o și mănânc, îmi mai spune. Și revine cu obositul argument că, de fapt, toată lumea aruncă mizerii în stradă, nu doar el. O coajă de banană în plus nici nu contează. Îl contrazic, amintindu-i de picătura de apă ce umple paharul. Și biciuiește aerul dintre mine și el cu o înjurătură... Evident, nu era individul în conștiința căruia să încolțească vina, sau regretul, și să-și recunoască greșeala, ca să n-o mai repete. Nu era individul căruia atitudinea mea să-i dea, cel puțin, de gândit. Se va mai întâmpla să mănânce banane, în zile de post, și să arunce cojile în stradă, ca și cum strada i-ar aparține, sau ar fi coșul de gunoi al urbei, ca și cum gestul său n-ar avea nicio legătură cu... postul.
Nu mi se poate reproșa că stau deoparte când de jur împrejur se întâmplă mizerii, că rămânnepăsătoare la „infernul” construit de ceilalți, pe care e atât de comod să-l abordezi în dizertațiile din turnul de fildeș.Lucrurile se schimbă-n bine doar atunci când nu-i faci cuib indiferenței, când arzi puțin combustibil și pentru ceea ce continuă să nu funcționeze. Nu există nici Samanthe, nici baghetă magică care să schimbe lumea, s-o facă cum ne-ar plăcea ea să fie. Chiar dacă sună a lozincă, schimbarea ține de atitudinea fiecăruia dintre noi.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5