D u p ă … 300 de ani

La 15 august 1714 se încheia viața pământească a domnitorului Țării Românești Constantin Brâncoveanu, a celor 4 fii ai săi – Constantin, Ștefan, Radu și Matei, a sfetnicului Ianache Văcărescu, toți intrând după aceea în istorie și în rândul sfinților.
În vremuri „tulburi” interne și europene, Constantin Brâncoveanu s-a dovedit a fi, pe parcursul unei domnii de peste un sfert de veac, un om realist care nu a confundat posibilitățile cu realitățile, care și-a dat seama că Imperiul Otoman nu este chiar așa de „bolnav” ca să moară, iar Imperiul Habsburgic și Rusia nu sunt încă așa de puternice ca să-i grăbească sfârșitul și să-i împartă moștenirea. De aceea a plătit regulat tribut turcilor ca să nu aibă motiv să intervină în treburile interne ale țării, a împărțit cu generozitate „plocoane” înalților dregători ai Porții încât aceștia l-au poreclit „Altân Bei”(prințul aurului), dar a menținut în secret legături diplomatice cu habsburgii, rușii, venețienii, francezii, suedezii.
Constantin Brâncoveanu nu a rămas în memoria urmașilor prin victorii răsunătoare pe câmpurile de luptă, asemenea lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, ci ca un domnitor pașnic, adept al păcii, al bunei gospodăriri a țării, a ridicării unor construcții laice și religioase, al sprijinirii credinței ortodoxe. A intervenit însă la începutul domniei alături de turci și tătari împotriva trupelor habsburgice comandate de generalul Donath Heissler care pătrunseseră în Țara Românească în speranța că o vor putea alipi Imperiului Habsburgic,asemenea Ungariei și Transilvaniei, le-a alungat și le-a înfrânt la Zărnești luând prizonier pe generalul austriac. A continuat cu o politică prudentă, bine chibzuită și ferită de imprudențe.
Impresionanta sa avere moștenită de la familia sa a sporit substanțial prin căsătoria cu unica descendentă a unei alte familii foarte bogate – Maria – ceea ce l-a făcut să afirme atunci când i s-a propus să devină domn „Dar de ce aș vrea eu domnia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea” unde „trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi și domnia aceasta eu nu o pohtesc ca să nu-mi înmulțesc grijile și nevoile”… și totuși la 28 sept. 1688 a fost înscăunat ca domn al Țării Românești.
Posibilitățile materiale deosebite i-au permis să desfășoare o vastă activitate de ctitor al unor impresionante construcții laice între care se remarcă Palatul de la Potlogi și Palatul Mogoșoaia într-un stil arhitectonic pe care specialiștii îl numesc „stil brâncovenesc”, a unor mănăstiri cum ar fi Hurezi, Antim, Cotroceni, Govora, Sâmbăta de Sus, a unor biserici cum sunt Sfântu Gheorghe Nou, Sfinții Împărați Constantin și Elena, Colțea, Sfântul Eftemie cel Mare, pe care le-a dotat cu moșii, icoane, broderii, argintării, cărți, cu picturi de o mare expresivitate.
Rivalitățile dintre Imperiul Habsburgic și Rusia pe de o parte și Imperiul Otoman, intrigile dintre familiile boierești autohtone, setea nepotolită de aur a turcilor a căror sac era fără de fund au dus la înlăturarea domnului. „Opoziția” din Țara Românească în frunte cu Ștefan Cantacuzino, vărul domnului, și Constantin Cantacuzino Stolnicul a reușit să convingă pe sultanul Ahmed al III-lea și pe marele vizir Gin Alin că domnul nu este destul de credincios Imperiului Otoman și că trebuie înlăturat. Din ordinul sultanului Ahmed al III-lea la 24 martie 1714 capugiul Mustafa Aga însoțit de 12 ciohondari cu iatagane și pistoale intrau în București iar la 25 martie în fața Divanului îi aruncă domnitorului pe umăr năframa neagră a maziliei. De acum și până la 15 august se desfășoară drama familiei Brâncoveanu marcată de călătoria până la Istambul, de încarcerarea în închisoarea Edicule, de torturi pentru a se afla unde sunt depozitate averile, de promisiuni și speranțe, toate culminând la 15 august 1714 cu tăierea capetelor sfetnicului Ianache, a copiilor Constantin, Ștefan, Radu, Matei, apoi a lui Brâncoveanu care în aceea zi împlinea 60 de ani. La cumplita scenă au asistat sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, ambasadorii Franței, Angliei, Rusiei, Imperiului Habsburgic, mulțime de popor înșirat pe malul Bosforului. Până în ultimul moment vodă Brâncoveanu și-a îmbărbătat copii spunându-le „Fiii mei,țineți-vă tare. Am pierdut tot ce am avut pe lumea aceasta, să ne mântuim măcar sufletele și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Asasinarea Brâncovenilor a pus o pată de neșters pe frontispiciul Imperiului Otoman, numit tot mai des „omul bolnav al Europei”, capabil să producă întristare și scârbă prin fapte săvârșite cu atâta cruzime. Trupurile neînsuflețite ale Brâncovenilor aruncate în apele Bosforului au fost scoase de niște creștini milostivi și așezate în mare taină în Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din insula Halki , iar de aici, peste 7 ani au fost aduse de Doamna Maria și depuse în Biserica Sfântu Gheorghe Nou din București unde au fost vegheate timp de 3 secole de o frumoasă candelă de argint.
Referitor la tragicul sfârșit a lui Brâncoveanu, Monahul de la Rohia, N. Steinhardt afirma „Brâncoveanu este cea mai shakespeareană dramă din câte au fost vreodată în lumea toată. E un caz unic pe plan mondial … Nici nu ne dăm seama cine este, ce înseamnă el pentru noi, la ce nivel ne ridică. A adeverit fraza lordului Chesterfield adresată fiului său – de trăit poți să trăiești cum vrei, dar de murit să mori ca un gentleman. Și Brâncoveanu a murit ca un gentleman, ca un martir, ca un erou, ca un sfânt”.
La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al B.O.R i-a canonizat pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu împreună cu cei 4 fii ai săi și sfetnicul Ianache Văcărescu trecându-i în rândul sfinților prăznuiți în fiecare an la 16 august.

Prof. Rus Augustin , Școala Gimnazială Budești

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]