Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Daniel Moșoiu: ABBA

(fragment)

Costică Filipaș venise în Cluj de prin satele Bistriței, lucrase o vreme la Combinatul de Utilaj Greu, după care obținuse transferul la Fabrica de Mașini de Rectificat. Avea un frate mai mare, ceferist, care rămăsese în sat, dar făcea zilnic naveta la Beclean, acolo unde dădea cu ciocanul în roțile trenurilor care opreau în gară să schimbe locomotiva. Revizor tehnic de vagoane se chema că era. „Si de unde stii tu care roată e defectă după se o lovesti?”, îl întrebase cândva pe frate-so. Și mai avea Costică un unchi tocmai în Suedia. Unchiul Gavrilă se apropia de 40 de ani, era necăsătorit și fusese tractorist la Stațiunea de Mecanizări Agricole din sat. Prin vară și-a luat concediu, anunțându-i pe toți că pleacă pe litoral, unde nu mai fusese neam de neamul lui. Nu s-a întors după o săptămână, cum zisese, nici după două. N-a apărut nici după o lună. Președintele SMA-ului i-a întrebat pe părinți dacă știu ceva de el, că trebuiau să înceapă campania agricolă de toamnă. Părinții, îngrijorați, s-au dus la postul de miliție. Șeful de post și-a notat ceva într-un caiet și a zis să meargă acasă liniștiți că o să telefoneze el pe undeva și-o să-i dea de urmă, dar să-i aducă neapărat o fotografie. Au căutat bătrânii prin toate sertarele, dar n-au găsit decât o poză de când Gavrilă terminase școala de mecanizatori auto. Zâmbea fericit de la volanul unui tractor. Numai că trecuseră de atunci mai bine de zece ani, iar, între timp, Gavrilă își lăsase mustață. După două luni și exact o săptămână de când plecase în concediu, pe litoral, părinții au primit o vedere cu un fel de cerb alb care-și înălța maiestuos coarnele undeva la marginea unei păduri. Pe verso, tatăl a recunoscut imediat scrisul chinuit și strâmb al lui Gavrilă: „Dragi mei părinți salutări din Sverige io am ajuns cu bine aici să nu vă grijiți sunt sănătos am servici mă descurc f. f. bine al vostru fiu Gavrilă. Sămi scriiți la adresa...” Iar după adresă era trecut un singur cuvânt scris cu litere mari: VALKOMEN. Tatăl s-a uitat la mamă, mama la tată: unde, Doamne, iartă-mă, se afla Gavrilă al lor? S-au dus la învățător, care locuia în centrul satului, la doi pași de școală. Bade Filipaș, zise într-un târziu bătrânul învățător, după ce studiase vederea inclusiv cu lupa, apropiind-o și depărtând-o de câteva ori, ștampila e din Suedia. Sverige, cum îi zic ei. Adică Găvrilă al nostru e în… în Suedia? De-a dreptul în capitala lor, Ștocolm. Dar cuvântul ăla cu „v” ce să fie? Asta nu știu, spuse învățătorul. E departe țara asta? Cam pe unde se agață harta Europei în cui. Bine, dar cum a ajuns Găvrilă al nostru acolo? Cum? Asta l-a întrebat tăios și șeful de post pe Grigore Filipaș, încercând să întocmească un raport către superiori: cum aia a mă-sii a ajuns tâmpitul ăsta în Suedia? Cum? Da’ de unde să știu io, tovarășe plotonier major? a ridicat din umeri tatăl lui Gavrilă. Adică a plecat așa, din senin, a dat din aripi și-a zburat? Șeful de post și-a întins de câteva ori mâinile în aer și-a scos pe buze un „brrr”, de parcă ar fi urmat el însuși să-și ia numaidecât zborul. De când plănuise el asta? Ce să plănuiască? Fuga, cum ce să plănuiască? Nu știai nimic, nu ți-a spus nimic? Ce să-mi spună? A zis că pleacă în conced o săptămână la mare. La Mamaia, sau cum dracu’ îi zice. Că pe urmă tre’ să vină, că-ncepe campania... Așa, și? Și-am primit vederea asta de la dracu-n praznic! De la Honolulu, își îngroșase vocea șeful de post. De la Șto-colm, șopti bătrânul. Costică s-a chiorât și el de mai multe ori la vederea trimisă tocmai din Suedia – cine dracu’ a mai văzut cerb alb? sigur l-au pictat suedezii ăștia –, iar după ce i-a trecut uluiala, a copiat pe un petec de hârtie adresa fugarului. Peste nici două zile îi transmitea unchiului Gavrilă calde salutări din Cluj și-l ruga în mica lui scrisorică să-i trimită o pereche de blugi indigo. Nu l-ar deranja nici albastru deschis. După vreo șase săptămâni a venit și răspunsul din Stockholm. Costică s-a frecat îndelung la ochi citind și recitind hârtia fină ruptă dintr-un caiet cu pătrățele. „Bluji vrei? Și mai ce?” îi scria unchiul Gavrilă, suedezul. „O sulă bluji. Tu crezi că am io vreme săți caut țâie nădraji? Da casă nu zici căs om rău îți trimăt o placă cu abba. Și altceva să nu mai ceri veci că nu primești că nus banca suediei. VALKOMEN.” Iar Valkomen! Pe cine dracu’ să întrebe Filipaș ce însemna cuvântul ăsta? La el în fabrică nu știa nimeni suedeză. Placa sosise o dată cu scrisoarea, într-un plic măricel, acoperit de ștampile.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5