De ce, moşule, de ce...?

Veronica Oşorheian

Solovăstru avea mai mulţi copii. Cel dintâi începuse şcoala, iar cei mici trăiau, în jurul mamei, în casa din sat. Leontina era a doua dintre copii şi încă nu începuse şcoala. Pentru că iubea mult animalele, părinţii au lăsat-o, alături de bunicul ei, Gavriluţ, la casa din Săcătură. Era vremea în care Leontina descoperea lumea din poveştile spuse de bunic. Poveşti legate de vremea copilăriei lui, apoi de anii lui de tinereţe, cu pătimiri din vremea războiului şi din vremea foametei.
Era cam în a doua jumătate a iernii, când oile începeau să fete. Oile trebuiau urmărite, ziua şi noaptea, şi mieluţii ocrotiţi, să nu îngheţe. Locul din Secătură era ales anume, pentru că acolo iernile erau mai molatice decât în Dealul Frumos ori în Poiana Tisei. Apoi, gunoiul adunat în perioada aceea era împrăştiat pe mălăişti şi pe grădinuţa de zarzavaturi. Camera de locuit era mare şi avea lut pe jos. Faţa casei se împrospăta, înainte de Paşti, cu muruială din lut proaspăt. Două ferestre, fiecare cu patru ochiuri, luminau încăperea. Printr-o fereastră se vedea cine se apropie de casă, când lătra Moroş. Prin cealaltă, se vedea în grădinuţă. Cu nişte plase din nuiele de alun, între uşa cămării şi masa aşezată lângă laviţele din colţ, Gavriluţ înfiripa un ţarc pentru miei. În ţarc, presăra un strat moale din paie de ovăz. După vreo două – trei zile, mieii erau curaţi şi tare frumoşi. Leontina îi lua în braţe, povestea cu ei şi îi pupa. Când se adunau mai mulţi miei în ţarc, dimineţile copilei erau chinuitoare. La ceasul când trebuiau să sugă, toţi odată începeau să behăie şi nu mai era modru să doarmă cineva. Iar pentru copilă, atunci era somnul mai dulce. La supt, mieii erau sloboziţi în şură. După ce îşi găseau mamele, se instala liniştea. Nu se auzea decât ţocăitul mieilor care, în bucuria lor, mişcau spornic din codiţe.
- Moşule, în învălmăşeala asta, cum îşi găsesc mieii mamele?
– După miros şi după culoare.
– Dar mie mi se pare că toţi mieii au acelaşi miros. Şi uită-te, moşule, jumătate sunt albi şi jumătate sunt negri. Mulţi sunt la fel. Mie mi-e greu să înţeleg cum de nu se încurcă.
– Poate oile mai au un secret al lor. Pe care noi, oamenii, nu-l ştim. Eu nici nu ştiu cine şi de ce a iscat zicerea “prost ca oaia”. Oile nu-s proaste. Au răbdare, sunt iubitoare. Chiar şi după ce mieii cresc şi nu mai sug aşa delicat. Unii, mai mâncăcioşi, zbocotesc oile fără pic de milă. Şi ele rabdă, rabdă – ca toate mamele.
În iarna aceea, mai trebuia să fete o mioară. Era la prima ei grea încercare. A dat semne că i-a sosit sorocul, cândva, în noapte. Gavriluţ a ales-o din turmă şi a mutat-o în şură. A dezvelit jăratecul acoperit cu cenuşă şi a aprins focul în vatră. Pe stratul de paie proaspete rânduit într-un colţ, mioara se sbătea când pe o parte, când pe cealaltă. Câteva smocuri de otavă au rămas neatinse. Cum neatinse au rămas şi grăunţele de mălai. Doar apa din vasul aşezat alături se împuţina. Cocoşul cântase a doua oară. Gavriluţ a luat felinarul şi a trecut în şopru. Oile rumegau în linişte. Revenit în şură, agăţă felinarul în cuiul din poartă. S-a apropiat de mioară. Cu mişcări circulare, i-a netezit pântecele. Mioara s-a ridicat. Apoi s-a aşezat din nou pe stratul de paie. Gavriluţ s-a aşezat lângă foc, pe scăunelul cu picioare răşchirate. Cu fruntea în palme, murmură ceva. Un nou cântat al cocoşului îi schimbă gândul lui Gavriluţ. A intrat în casă şi, apropiindu-se de pat, glăsui cu voce scăzută:
- Leontină, am nevoie de ajutorul tău. Numai tu mă poţi ajuta. Haide, fata moşului, să-ţi spun ce ai de făcut. Tu ai mână mică. Dacă reuşim, mielul care vine pe lume e al tău. Îi alegi tu numele.
– E adevărat, moşule? Şi o să fie mielul meu?
– Al tău şi numai al tău.
– Nu mi-l taie tata, de Paşti?
– Cum să-l taie? Cuvântul meu contează, în casa asta. Încă nu-s de lepădat. Va tăia un miel mai mare. Unul dintre cei veniţi pe lume, la început. Care poate îndestula o casă ca a noastră. Gata cu poveştile. Pune-ţi şi pieptarul. Leagă-ţi bine năframa. În şură e rece. Îţi torn apă să te speli. Mâinile trebuie să fie curate. Sper să reuşim. Mergem în şură, să ne lămurim. Mielul ar trebui să scoată capul prin deschizătura de sub coadă. Ori nu ştie, ori nu poate. Trebuie să-l ajutăm. Mâna mea e prea mare. A ta ar fi potrivită. Ce zici? Te prinzi la o treabă ca asta?
– Mă prind, moşule. Numai să-mi spui cum să fac.
– Cauţi cu mâna capul mielului. Îl prinzi de după urechi şi tragi.
– E greu, moşule?
– Uşor nu-i. Dar trebuie să facem ceva, cât mai repede. Altfel, pierdem şi mioara şi mielul.
– Eu nu vreau să moară.
– Nici eu, fata moşului.
Mioara îşi sălta pântecele în spasme. Parcă înţelegea că cei din jur vor să o ajute. Fetiţa urmă sfatul bunicului. A reuşit să găsească capul mielului. Dar n-a reuşit să-l tragă afară. Parcă îl oprea ceva. A mai făcut câteva încercări. Pe fruntea copilei, au apărut broboane de sudoare. Pe obraji se prelingeau lacrimi neputincoase.
– Sunt slăbănoagă, moşule. Dacă ar fi mama cu noi, ar reuşi.
– Nu cred. Mama ta nu-i curajoasă ca tine. E prea miloasă.
– Şi ce facem, moşule?
– Ştie-ne Dumnezeu. În el păstrăm nădejdea. Vino să te speli. Şi vom vedea.
Gavriluţ intră în casă. Luă cuţitul cel mare şi îl ascuţi în grabă.
– Leontină, mai fac o încercare. Pentru singuranţă, leg picioarele mioarei.
Îngândurată şi speriată, fetiţa s-a aşezat pe scăunelul de lăngă vatră. Gavriluţ şi-a şters fruntea cu mâneca din pânză. A făcut semnul crucii, şi-a sufulcat mânecile şi, cu o mişcare grăbită, a spintecat pântecele rotunjit şi chinuit. A scos mielul şi l-a aşezat pe marginea stratului de paie. Şi tot în mare grabă, a înjunghiat mioara.
– Gata! Nu mai suferă. Sunt bătrân, dar aşa ceva nu am mai păţit. Acuma, să ne ocupăm de celelalte, fata moşului. Auzi cum zbiară mieii de foame. Mieluţa salvată e a ta. Cum îi pui nume?
– Băluţa.
– E nume potrivit. Băluţa va suge la Oacăra. E bună de lapte, pot suge doi miei.
În grabă, Gavriluţ a deschis uşa de la şopru şi a slobozit mieii din ţarc. Şura s-a umplut de suflete. Unul singur se ridicase spre căpriori. Cu un smoc de paie, Gavriluţ curăţă mieluţa orfană, în vreme ce Oacăra îşi sătura mielul. Apoi, Băluţa a fost dusă la botul oii care urma să o alăpteze. Ce i-a spus Gavriluţ, ce nu i-a spus Oacărei, destul că Băluţa a fost părtaşă la preaplinul izvorului de viaţă. Sugea şi creştea ocrotită de Gavriluţ, dar mai ales de Leontina. Fetiţa i-a împletit un şnur din trei fire de lână roşie, să nu-i deoache cineva mieluţa. Când a urcat Solovăstru în Săcătură, Leontina i-a povestit tatălui întâmplările grozave la care a fost părtaşă. Era supărată pentru că mama Băluţei s-a prăpădit. Dar pentru că Gavriluţ a salvat mieluţa, îl considera cel mai destoinic cioban. Ce destoinic, era ciobanul ciobanilor. De aceeaşi părere era şi Solovăstru.
Bărbaţii au vorbit despre unele, despre altele, dar şi despre târgul de primăvară, din Prund. Acolo îşi valorificau gospodarii berbecuţii care le prisoseau, dar şi oile îmbătrânite. Astea erau vândute pentru tăiere. Din târg, oamenii cumpărau multe lucruri de trebuinţă. Când a ajuns cuvântul „târg” la urechile fetiţei, a intrat şi ea în vorbă.
– Tată, îmi cumperi şi mie ceva din târg?
– Dacă e de folos, îţi cumpăr. Nu dăm banii pe orice.
– E de folos, tată. Aş vrea un clopoţel pentru Băluţa. Unul micuţ, să nu-i fie greu. Dacă găseşti, aş vrea unul pictat cu toporaşi. Dar limba să-i fie neapărat de spijă. Clopotele astea au cântec frumos. Aşa zice moşu Gavriluţ.
– Dacă el zice aşa, am să caut un clopoţel cum ţi-e voia.
– Bine, tată. La vară, am să păzesc mieii, în priporul din Dealul Frumos. Şi Băluţa va avea clopoţel.
Venise vara. Dealul Frumos era brăzdat de şiruri de iarbă culcate la pământ. Holdele se pârguiau. Glasurile copiilor se învălmăşeau cu cântecul păsărilor, cu clinchetul clopotelor, cu lătratul îndesat al câinilor. Peste toate, era statornică mireasma de răşină, de ierburi scăpate din gura coasei şi paza lui Dumnezeu.
Dată în pârg, holda de ovăz dinspre pădure ademenea o ursoaică. La început, venise cu puiul. Apoi, li s-a alăturat o namilă de urs cât un taur. În două nopţi, au strujit holda şi au făcut o pagubă neaşteptată. Mai mult, au făcut nişte învârtecuşuri prin holdă, de nu mai şltia Solovăstru cum să o cosească. Recolta era compromisă, dar omul se gândea că şi paiele sunt de trebuinţă. Le-a cosit, într-o zi însorită, şi le-a urcat în podul grajdului. Să le folosească de aşternut la vite. Vorbise Solovăstru cu un vânător, despre isprăvile urşilor. Şi vânătorul i-a promis că vine într-o seară cu puşca. Niculai îl chema pe vânător. Era dibaci. Puşcase mulţi urşi, la viaţa lui. Într-o seară, în vreme ce Solovăstru ducea caii la apă, dinspre pădure urca o mogâldeaţă. Caii au început să ciulească, împingându-se unul în altul. Cu voce apăsată, Solovăstru întreabă: 'mneata, bade Niculai, eşti? Niciun răspuns. Mai întreabă o dată. Namila s-a oprit. Pe Solovăstru l-a apucat frica. O fi ursul? Ce să facă mai întâi? S-a înturnat spre casă. L-a chemat pe Gavriluţ să ţină caii. Solovăstru a intrat în şură. Din vatră, a luat doi tăciuni. Ursul s-a apropiat mult de casă. Moroş lătra agitat. Solovăstru aruncă un tăciune înspre urs. Ursul s-a întors către pădure. Când tăciunele cădea, ursul se oprea. Solovăstru arunca celălalt tăciune. Ursul mai făcea câţiva paşi spre pădure. Cu celălalt tăciune, Solovăstru mai îndepărtă de casă jivina. Şi tot aşa, până ursul a intrat în pădure, hăituit de Moroş şi de Haiduc – câinele vecinilor apropiaţi. Speriat, Solovăstru şi-a adăpat caii. Noaptea a fost liniştită. Au mai urmat câteva nopţi la fel. Apoi, cam la vreo săptămână, în miez de noapte, nişte bubuituri au pus casa în picioare. Solovăstru şi Gavriluţ dormeau în podul cu fân.
– Ăstai ursul. S-a întors namila. Ce-i de făcut?
În gura podului, bărbaţii căutau de zor scara. În vatra din şură, ca de obicei, mocneau câţiva tăciuni. Solovăstru a luat într-o mână un tăciune, iar în cealaltă a luat cumpăna de dus apă. Ursul s-a izbit cu putere de uşa şoprului. Dar n-a reuşit să o rupă. Flămând, s-a rotit pe lângă şopru şi, în vecinătatea porţii de la şură, a găsit un spaţiu, prin care Gavriluţ arunca pleavă în şopru. Pe acolo a intrat namila. A început să omoare la întâmplare. Lui Solovăstru îi era teamă să nu rupă ursul uşa, în vreme ce trântea oile de toţi pereţii. Erau oi sterpe şi tineret. Cele cu lapte erau în munte. Atâta noroc. Moroş şi Haiduc erau la datorie. Când a obosit, ursul a ieşit pe unde a intrat. Cu greu a fost alungat în pădure. După el a rămas prăpăd. Nimeni n-a mai închis un ochi, până s-a făcut ziuă.
– Mare pagubă, măi Solovăstru.
– Mare, dar ce să facem? Ursul ăsta ne dă mari bătăi de cap. Trebuie să chemăm pădurarul.
N-a scăpat nici Băluţa. Deasupra urechii drepte, prin rana deschisă se întrezăreau creierii. Tremura, într-o margine a şoprului, mângâiată de Leontina.
– De ce, moşule, de ce...?

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5