DE CE SUFLETUL ESTE NEMURITOR?

In vremuri mai indepartate teologia arata ca invatatura despre nemurirea sufletului era intemeiata pe ideea despre indestructibila lui substanta spirituala, simpla. Aici trebuie precizat ca nemurirea sufletului trebuie intemeiata pe credinta ca Dumnezeu vrea ca sufletul sa fie nemuritor, asadar aceasta invatatura nu se intemeiaza pe o indestructibilitate pe care ar avea-o sufletul in sine, ea isi are cauza in vointa lui Dumnezeu care doreste ca persoana umana sa fie, prin suflet, neancetat, dependenta de El. Creatorul a inzestrat sufletul cu memoria faptelor sale, cu constiinta despre sine, pentru ca el sa regrete faptele contrare lui Dumnezeu si sa laude si sa iubeasca permanent pe Creatorul sau. De aceea Dumnezeu a inzestrat de la inceput sufletul cu harul Sau, iar dupa intruparea Fiului Sau ca om si dupa invierea Lui, insusi Acesta s-a salasluit in om, imbracandu-l pe om in Sine prin Botez, de aceea acest salas al lui Hristos nu poate fi distrus de moarte. Asadar sufletul a fost creat pentru viata vesnica, pentru a locui in Hristos sau Hristos sa locuiasca in el. Si chiar daca el ramane gol de Hristos, el totusi exista vesnic pentru a suferi despartirea de Dumnezeu.

In teologia protestanta mai noua se sustine ca dupa moarte si inainte de invierea cea de obste nu mai exista o viata a sufletului, adica sufletul piere impreuna cu trupul, se scufunda in nefiinta, din care va fi chemat impreuna cu trupul la invierea cea de obste, daca a crezut in Hristos. Aceasta este o opinie care a parasit invatatura despre compozitia dualista a omului. Luther spune despre somnul in care cad sufletele dupa moarte, cu exceptia unora, asteptand judecata din urma. De la Luther au copiat aceste secte si acesti teologi ideea ca omul nu mai poate avea o viata doar prin suflet, fara trup. Totusi, in ansamblu, luteranismul si calvinismul au pastrat convingerea general crestina ca moartea inseamna doar o despartire a sufletului de trup, ca sufletul continua sa existe si dupa moarte.

Sfanta Scriptura afirma categoric existenta si lucrarea sufletului dupa moarte. Epistola a 2-a catre Corinteni, 5, 6-8, spune : »Noi avem buna incredere si suntem bucurosi sa nu locuim in trup, ci sa ne salasluim la Domnul. » In Filipeni, 1,22 avem : »Si pulberea sa se intoarca in pamant, cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat. » In Apocalipsa, 4, 10-11, 5, 8-14, se vorbeste despre cei 24 de batrani care se inchina Mielului, sau marea multime care sta in fata tronului Mielului (7,9). Sau unde se spune de « cei ce locuiesc in cer » (13,6,14,3,2,15), sau de « sufletele celor junghiati pentru cuvantul lui Dumnezeu, ce stau sub jertfelnicul din cer(Apoc.6,9).

Unii protestanti ai teologiei distrugerii integrale a omului prin moarte pana la judecata universala, sustin ca moartea trebuie vazuta ca relatie de creatie, de manie, si de gratie cu Dumnezeu. Numai ca teoria aceasta retine din moarte doar aspectul de pedeapsa a ei, nu si pe cel de trecere ontologica a fapturii la Dumnezeu, si pe cel gratiat, adica de scapare de urmarile pacatului. Aici vedem la ei doctrina protestanta despre ruinarea completa a omului prin cadere si cea despre justificarea sau mantuirea juridica. In conceptia ortodoxa insa, nu poate fi vorba despre o asemenea distrugere. Dumnezeu nu se lipseste un timp atat de indelungat de relatia iubitoare cu omul credincios, sau cum ar rabda Dumnezeu sa fie distrus, sau sa stea intr-un somn atat de lung, omul indumnezeit. Moartea nu poate ajunge pana la spiritul care s-a luminat inca de aici de razele vesniciei. Dostoievski arata, prin eroul sau Stefan Trofimovici : »Nemurirea mea este necesara pentru acest singur motiv, ca Dumnezeu nu va vrea sa fie nedrept sa stinga pentu totdeauna flacara iubirii care s-a aprins in inima mea pentru El. Ce e mai presus ca iubirea ? Iubirea e mai presus de existenta, iubirea este incoronarea ei. Atunci cum s-ar putea ca existenta sa nu-i fie supusa ? Daca eu am iubit pe Dumnezeu, daca m-am bucurat de iubirea mea, se poate ca El sa ma stinga pe mine si iubirea mea si sa ne readuca la neant ? Daca Dumnezeu exista, eu sunt nemuritor. » Teologii protestanti concluzioneaza despre distugerea sufletelor prin moarte, prin doctrina protestanta despre nesalasluirea lui Hristos in cei credinciosi in cursul vietii pamantesti. Noii teologi protestanti argumenteaza distrugerea intregului om prin moarte, cu teoria ca omul are suflet indestructibil, deosebit de trup, are o constitutie monista si cu afirmarea ca omul trebuie sa inteleaga ca viata viitoare se datoreste nu naturii sufletului indestructibil, ci unui act de atotputernicie si de mila dumnezeiasca, asadar omul trebuie sa fie distrus in totalitate ca sa vada cum singur Dumnezeu ii da viata din nou. In conceptia ortodoxa insa, omul pastreaza constiinta dependentei sale de Dumnezeu si a seriozitatii mortii si fara sa admita ca va fi distrus prin moarte. Omul simte ca viata pe care o va primi dupa moarte depinde cu totul de Dumnezeu. Omul traieste aceasta dependenta de Dumnezeu, pentru ca stie ca viata de dupa moarte este altceva decat cea de aici.

Nemurirea nu se bazeaza pe indestructibilitatea sufletului privit ca substanta, ci a persoanei, adica a sufletului ca baza a persoanei umane, adica pe indestructibilitatea relatiei dintre Dumnezeu si om ca persoane. De aceea relatia dintre Dumnezeu si om este mai importanta daca omul nu este distrus pentru un oarecare timp, ci mentinut permanent, dar trecut indata dupa moarte prin judecata si rasplatit sau pedepsit cu noul fel de viata. Pentru ca Dumnezeu l-a facut pe om persoana, ca partener de relatie, l-a facut pentru o relatie vesnica si permanenta. O incetare a existentei sufletelor intre moarte si judecata universala ar insemna o intrerupere a relatiei intre Dumnezeu si aceste persoane. Dumnezeu nu mai intrerupe relatia Sa cu o persoana pe care a adus-o la existenta.

Orice persoana este o realitate unica si ramane ca o marturie unica a ei, ca o forma unica a revelatiei Lui. Teza distrugerii unor persoane pentru o vreme duce la putinta distrugerii lor pentru vecie, iar aceasta goleste de seriozitate creatia, intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, invierea si tot planul mantuirii. Dumnezeu tolereaza chiar si existenta persoanelor care folosesc libertatea lor contrar Lui, asadar Creatorul nu-Si renega acest dar important facut omului si nu leaga acest dar de anumite conditii.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]