De peste ocean culese (3)

Un spaţiu de atracţie pentru mine, în Montréal, este Place-des-Arts,

străbătută de rue Ste- Catherine, artera principală a marelui oraş, pe care, în sezon estival, se întind nenumărate scene pentru nu ştiu câte festivaluri internaţionale de jazz, film, cântec francofon , teatru pentru copii, expoziţii în aer liber de artă plastică, . Aici se află două teatre – « Maisonneuve » şi « Jean Duceppe « - un studio de teatru, o librărie imensă, (unde, evident, nu găseşti un nume românesc), un Muzeu de artă contemporană.

De la staţia de metro poţi străbate un tunel, pe sub rue Ste- Catherine şi să intri în imensul Complex Desjardins, atât de întins , încat, în partea sudică, ieşi direct în celălalt bulevard, René Levesque.

Interiorul? Vorba românului : Aşa ceva nu există. Incinta e cât un teren de fotbal, din mijlocul căruia ţâsnesc jeturile unei fântâni arteziene până în tavanul complexului; e inconjurată de trei etaje, fiecare compartimentate pe magazine de tot felul.

Parterul, interminabil, e mărginit de cafenele, baruri, bistrouri cu preparate asiatice, europene, americane, scări rulante şi hectare de spaţii numite grădini, marcate de jardiniere sau gărduleţe de fier forjat; grădinile : pline de măsuţe, flori naturale (!), statuete, iar muzica , ce umple în molcomă surdină atmosfera, nu-i obligă pe oameni să ţipe unul altuia, ca să se audă între ei (apropo de?...).

Cum vin zilnic aici (deşi străbat cam 40 de km, mai întâi pe jos, apoi cu două autobuze, apoi cu metroul), m-am obişnuit să mă aşez la o măsuţă rotundă, dintr-un colţ al « Jardin musique »; dincolo de basoreliefurile unor compozitori si instrumentişti celebri, spătarele scaunelor au forma lirei antice. Aici îmi beau cafeaua, citesc câteva cotidiene montréaleze, citesc dintr-un masiv volum de Herman Hesse (luat din biblioteca amfitrionilor mei) sau scriu. (apropo de citit : nu am vazut o ţară în care să se citească atât de mult, pe străzi, în parcuri, în metro, la cafenele).

La prânz vin salariaţii de la firmele şi instituţiile din preajmă, umplu

grădinile complexului şi mănâncă, domnule, mănâncă…de-ţi lasă gura apă.

Azi am prins aici o faptă neaşteptată, în acest spaţiu de eleganţă şi afabilitate. Un tânăr negru, interminabil ca... înălţime, a ţâşnit dintr-un butic cu

băuturi alcoolice, cu o sticloanţă (am înţeles apoi) de whisky. Degeaba au

apărut după câteva secunde doi bărbaţi de la personalul de securitate, negrul se evaporase.

Aşa am avut revelaţia unei naivităţi ale mele, bălăcite în latenţă : Crezusem că verbul « a fura » nu există în vocabularul ţărilor (zis) civilizate.

*

* *

Când Alin îmi arată la calculator fotografii făcute de el, uneori

chiţcăie duios, ca un copil căruia tocmai i s-a dat jucăria dorită.

Ce fel de fotografii? Cu animale, păsări şi flori, cu străzi care mai

păstrează farmecul oraşelor vechi; sau cele care ţin de curtea, grădina lui şi preajma arondismentului Ste-Anne-de-Bellevue. În acest spaţiu rezidenţial nu se află decât o şcoală, un microstadion, în rest, vile si multă verdeaţă… Iată de ce

căprioarele şi iepurii au prins năravul urbanului, dar nu şi l-au uitat pe cel de animal, de aceea se simt ca la ei acasă. De pildă, iepurii sunt mai obraznici şi îşi rod mereu câte o strungă la grădină, căci preferă… varza. Căprioarele au tentaţii de apropiere, însă, când Alin, care stă la pândă cu un aparat foto, cu un obiectiv cât o ţeavă de tun, şi apare pe terasă, căprioarele se indepărtează graţios.

Altfel, acum e preocupat de două păsări. Una se numeşte cardinal şi o enervează tare de tot pe Corina, pentru fluieratul ei de dis-de-dimineaţă, dar Alin s-a invăţat să …converseze cu ea, fluierând la rândul său şi fotografiind-o. Cel mai pasionant moment e când vine pasărea Colibri, căci curtea e plină de flori. Şi eu şi el suntem miraţi de prezenţa ei, căci o ştiam gânganie de tropice. Am reuşit să o văd într-o zi. Ciocul e aproape cât lungimea corpului. Alin are o poză în care a prins-o încadrată de ochiul unei plase de sârmă; atât e de mică.

Şi? L-am intrebat. Care e finalitatea acestei pasiuni ale tale şi a preferinţei tale, să zicem, tematice. Pregăteşti vreo expoziţie?

O! a replicat. Pentru aşa ceva ar trebui să am aparate superperformante. Nu, fotografiez din plăcere, înmagazinez cadrele pe calculator, le revăd din când în când, le mai arăt prietenilor.

Atât?

Atât.

M-am gândit că e o pasiune fără finalul unei comunicări publice, ci sortită unui fapt al gratuităţii. Poate aceasta vine şi ca o replică (compensaţie?) la serviciul lui foarte important din cadrul societăţii care se ocupă de buna calitate şi întreţinere a reţelei de metro din Montréal.