De ziua ta

An de an, în timp ce natura se trezeşte la o nouă viaţă, înainte ca mugurii să dea în floare, sărbătorim cea mai frumoasă floare din lume, femeia în general şi mama în special.

Poeţi şi scriitori, oameni simpli şi oameni înţelepţi, au încercat să descrie chipul unei mame, pictorii au încercat şi ei să zugrăvească chipul mamei, dar nici vorbele şi nici culorile n-au fost suficiente, pentru că mama reprezintă un întreg sistem de educaţie, cel mai sigur şi cel mai de preţ, ea este suportul moral şi echilibrul în viaţă.

Şi dacă prin măiestria condeiului şi a penelului am admirat chipul femeii, aceasta se datorează faptului că prin arta lucrărilor s-a reuşit redarea iluziei vieţii căci ea, femeia, este viaţa care dă naştere altor vieţi.

Au existat, există şi vor exista femei care te obligă a le admira frumuseţea sufletească şi devotamentul dus până la sacrificiu. Exemple de asemenea femei sunt extrem de numeroase şi nici nu cred că este momentul potrivit de a le evoca, dar nu mă pot abţine de a nu menţiona măcar două cazuri, cazuri ce vreau să fie un cadou frumos şi sugestiv pentru toate femeile.

Despre Fericitul Augustin, fiul unui pictor roman păgân, se spune că în tinereţe a dus o viaţă imorală şi ca dovadă, necăsătorit fiind, a avut un copil din flori, numit Adeodatus, care în traducere înseamnă: dat de Dumnezeu.

Dacă tatăl său nu s-a ocupat de educaţia lui, mama sa, Monica, foarte credincioasă, s-a dus la episcopul Ambrozius să se roage pentru copil. Văzând durerea acestei mame, episcopul i-a zis: “Copilul atâtor lacrimi, nu se poate pierde!”

Gestul mamei l-a impresionat atât de puternic pe copil, încât acesta şi-a schimbat viaţa radical.

Fără intenţia de a aduna nici cea mai mică umbră de tristeţe pe frunţile celor sărbătorite azi, mai dau un exemplu de sacrificiu, ce poate impresiona şi o inimă de piatră.

Într-una din nopţile răcoroase şi întunecoase de toamnă, la lumina slabă a unui opaiţ, o mamă îşi mângâia şi-i spunea poveşti micuţului său copil, singura mângâiere în singurătatea în care trăia.

Deodată însă liniştea le fu tulburată de o uşoară bătaie în uşă. Mama, speriată, cu inima bătându-i puternic, se apropie cu paşi nesiguri de uşă şi cu ochii tulburi, vede ca printr-o ceaţă cum din bezna nopţii apare în prag moartea cu coasa în mână, după micuţul ei copil.

Mama, îndurerată, îşi ia merinde şi trecând dealuri, câmpii şi păduri, îşi căuta odorul său drag.

Întâlnind în cale un spin, îl întreabă dacă nu cumva ar putea să-i spună unde a dus moartea copilul său.

Spinul îi răspunde:

-Ba ştiu! dar te rog ia-mă şi păstrează-mă la sânul tău până la primăvară, căci aici mă cuprinde frigul şi atunci am să-ţi arăt calea!

Mama miloasă, l-a luat la sânul său şi l-a purtat, cu ghimpii ce o înţepau la piept, până în primăvară.

Atunci, spinul a zis:

-Iată, calea! Pe aici a trecut!

Şi a plecat sărmana mamă în căutarea fiului său…

În calea ei apare un lac mare şi îngrijorarea o cuprinde şi mai tare căci îşi dă seama că nu poate merge mai departe. În timp ce se gândea cum ar putea face să treacă lacul, în calea ei apare un paznic care, ascultându-I păsul, îi spune că nu va puteamerge mai departe până nu va umple lacul de mărgăritare, cu perle din lacrimile sale.

Şi s-a aşezat biata mamă pe marginea lacului şi a început a plânge până când lacrimile căzute s-au transformat în mărgăritare.

Şi, a plecat mama mai departe…

La o răscruce de drumuri, întâlneşte un moşneag nins de anii bătrâneţii şi întrebându-l dacă nu ştie cumva unde a dus moartea pe copilul său, acesta îi răspunse:

-Ba, ştiu!, dar vezi că sunt bătrân şi, ca să-ţi spun, îţi cer dinţii tăi!

Fără şovăială, mama i-a oferit dinţii şi, arătându-i-se calea, plecă mai departe…

Ajunsă la poalele unui deal mare şi împădurit, în timp ce se gândea pe unde să meargă mai departe, în cale îi apare o babă, care îi spune că îi va arăta calea cea bună, dar îi cere în schimb părul său.

A renunţat biata mamă şi la păr şi, obosită, pleacă mai departe, cu nădejdea în suflet că-şi va găsi fiul.

După cale lungă şi grea, în faţa ei apare o poiană frumoasă, o grădină cu flori ce se aplecau uşor în adierea vântului.

Sleită de puteri, mama se aşează pe iarba verde şi admirând frumuseţea florilor din jur, vede o floricică ce parcă se apleca spre ea şi în momentul când întinde mâna să o rupă, aude un glas:

-Nu mă rupe! Eu sunt fiul tău! Lasă-mă aici căci în viaţă aş fi avut multe necazuri, dar aici mă simt fericit!

S-a aplecat mama uşor, şi-a sărutat fiul şi cu inima îndurerată s-a întors la casa ei, petrecând viaţa în doliu până când moartea a răpus-o şi pe ea.

În faţa fiinţelor minunate, reprezentate prin eroinele de mai sus, ne deschidem astăzi sufletele, le învăluim cu admiraţia şi respectul nostru, iar cuvintele alese şi adunate, vreau să formeze cel mai frumos buchet de flori, dăruit cu sinceritate, din toată inima!

La mulţi ani!

Alexandru Moldovan, Sita

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]