Decalogul

A. Datorii faţă de Dumnezeu.

Prima poruncă a Decalogului este aceasta:

„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine’’.

(Ieşirea 20, 2-3).

Dumnezeu a dat această poruncă oamenilor lumii vechi care, din cauza păcatelor, au rătăcit de la credinţa într-un singur Dumnezeu şi au ajuns să se închine la mai mulţi dumnezei (zei). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: „ …şi slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios au preschimbat-o în asemănarea chipului omului stricăcios şi al păsărilor şi a patrupedelor şi al târâtoarelor… au preschimbat adevărul lui Dunezeu în minciună şi s’au închinat şi i-au slujit făpturii în locul Făcătorului, Cel ce este binecuvântat în veci, amin!” (Romani 1, 23-25). Porunca avea să-i scoată din rătăcire şi să-i readucă la închinarea cea adevărată, adică să se închine unui singur Dumnezeu.

Această poruncă, însă, ne priveşte şi pe noi credincioşii creştini, cerându-ne să ne închinăm lui Dumnezeu „…în duh şi adevăr…” (Ioan 4, 24). „Unul este Dumnezeu” (Matei 19, 17; Marcu 10, 18), în El trebuie să credem şi să nădăjduim, spre El trebuie să se îndrepte toată nădejdea noastră.

Credinţa într-un singur Dumnezeu înseamnă, de asemenea, păzirea învăţăturii descoperite de El şi pe care Sfânta Biserică o păstrează şi o propovăduieşte în toată curăţia; înseamnă împlinirea rânduielilor bisericeşti, ferirea de superstiţii şi de practicarea lor, întărirea nădejdii în mântuire, trăirea în duh de smerenie şi bunătate.

Porunca a doua a Decalogului opreşte închinarea la idoli, zicând:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pămmânt, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, şi nici să le slujeşti…”

(Ieşirea 20, 4-5).

Mai întâi de toate, trebuie să precizăm că şi această poruncă s-a adresat, ca toate celelalte, credincioşilor de demult ai legii mozaice, cu scopul de a-i păzi de închinarea la idoli, la lucruri făcute de mâini omeneşti, la lucruri deşarte şi trecătoare, la făpturi ale lui Dumnezeu. Însă ea se adresează astăzi şi nouă, creştinilor, să nu ne facem idoli din îmbuibare, din alergarea după bogăţii, din iubirea de arginţi, din necurăţie, din poftele rele, din lăcomie („… care este închinare la idoli…” – Coloseni 3, 5), din lăcomia pântecelui (Filipeni 3, 19), din mândrie şi lux, din dorirea de măriri deşarte. Apoi, foarte important, să nu facem idoli nici din noi înşine, socotindu-ne mai buni decât toţi semenii noştri, ci să aducem închinare „în duh şi adevăr” numai lui Dumnezeu , Cel Unul în fiinţă şi Întreit în Persoane, Tatăl Fiul şi Sfântul Duh, adică Sfintei Treimi, Celei de o fiinţă şi nedespărţite.

Pe de altă parte, să nu cădem nici în greşeala de a socoti cinstirea Sfintelor Icoane ca stând împotriva acestei porunci dumnezeieşti. Noi creştinii nu ne închinăm materialului, din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn. Cinstirea noastră se înalţă la persoana al cărui chip este zugrăvit pe icoană.

Cea de-a treia poruncă ne spune limpede:

„Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui’’.

(Ieşirea 20, 7).

Cum poate fi luat în deşert numele Domnului? Purtarea necuviinciosă în biserică, necinstirea lucrurilor sfinte, cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu, înjurături sau blesteme, nesocotirea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu sau în numele lui Dumnezeu, jurământul mincinos, adică atunci când îl luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu este adevărat, călcarea jurământului cu bună ştiinţă şi voinţă, sau desconsiderarea lui prin deasa folosire şi în cazuri neînsemnate, practicarea credinţelor deşarte, a vrăjitoriei, descântecelor şi farmecelor. Iată, toate acestea sunt interzise de porunca a treia. Multe dintre acestea, cum ar fi înjurăturile, izvorăsc din mândrie, care este un păcat capital.

De asemenea, cad în păcat credincioşii care îşi îngăduie să facă glume cu cele sfinte. În Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm „…că pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (12, 36-37). Cuvintele „vorbă deşartă” însemnând, după cum spune Înalt Presfinţitul Bartolomeu, „orice cuvânt de defăimare, insultă, calomnie, dar şi vorbe fără rost care nu duc la nimic bun”. De aceea, să nu iasă din gura noastră „nici vorbe neruşinate, nebuneşti sau glumeţe, care nu se cuvin; ci mai degrabă, de mulţumire.” (Efeseni 5,4).

Mare greşeală fac şi cei care se blesteamă căci, în felul acesta, iau numele Domnului în deşert.

Mulţi sunt cei care întrebuinţează adesea cuvântul „zău”, care nu este altceva decât prescurtarea jurământului „martor iau pe Dumnezeu.” Şi acesta este un fel de a lua în deşert numele lui Dumnezeu, căci îl folosesc ca martor al celor spuse, care nu întotdeauna sunt serioase sau adevărate.

Urmând poruncii Dumnezeieşti, să rostim şi să cinstim numele lui Dumnezeu cu cinstea cuvenită Părintelui nostru ceresc, căci Dumnezeu este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea.

Iată cum grăieşte Dumnezeu în porunca a patra din Decalog:

„Adu-ţi aminte de ziua odihnei (Ziua Domnului), ca s-o sfinţeşti.”

(Ieşirea 20, 8)

Să ne aducem aminte de ziua Domnului – o poruncă de mare însemnătate pentru credincioşi. Porunca ne cere ca în fiecare săptămână să păstrăm o zi de odihnă închinată cinstirii lui Dumnezeu.

Credincioşii Legii Vechi ţineau, ca zi de rugăciune şi de odihnă, ultima zi a săptămânii, sâmbăta, aşa cum fac evreii şi în vremea noastră. Ei cinsteau şi cinstesc sabatul în amintirea eliberării lor din robia egipteană. Noi creştinii , însă, ţinem ca zi de odihnă ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica, pentru că în această zi a înviat Hristos (Matei 28,1 – 2; Marcu 16,1 – 7; Luca 24, 1 u; Ioan 20, 1 u) şi în care S-a pogorât Duhul Sfânt peste sfinţii apostoli (Faptele Apostolilor 2,1 u).

Sfânta Scriptură ne arată următorul lucru: creştinii au ţinut duminica drept zi de rugăciune şi de odihnă chiar de la învierea Domnului. Iată cum citim în Sfânta Scriptură: „Iar în ziua cea dintâi a săptămânii (duminică n.n.), când noi – adică ucenicii – ne-am adunat să frângem pâinea, Pavel, care avea să plece a doua zi, a stat cu ei de vorbă şi şi-a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii.” (Faptele Apostolilor 20,7). „Să frângem pâinea” înseamnă că ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească, în zilele de duminică.

Prin urmare, ţinând duminica în locul sâmbetei, noi creştinii, nu călcăm nicidecum porunca a patra, pentu că trăim după rânduielile Mântuitorului şi ale sfinţilor Săi apostoli.

Afară de duminici, tot ca zile ale Domnului trebuie socotite şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică.

B. Datorii faţă de aproapele.

A cincea poruncă din Decalog îi obligă pe fii să-şi cinstească părinţii, zicând:

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da.”

(Ieşirea 20, 12).

Cei mai apropiaţi nouă, după Dumnezeu, ne sunt părinţii. Ei sunt cei mai mari binefăcători ai noştri, căci părinţii ne-au născut, ne-au îngrijit şi ne-au crescut cu jertfe numai de ei ştiute, ca să ajungem oameni de omenie. Lor le datorăm respect, dragoste, ascultare, bunăcuviinţă, ajutor la neputinţe şi la bătrâneţele lor. Suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor cât sunt în viaţă, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor.

Se spune că fiii sunt oglinda părinţilor. Aşadar, dacă părinţii au fost oameni de omenie, să ne străduim a le păstra bunul nume, şi buna amintire. De aceea, şi părinţii sunt datori să-şi crească fiii în cinste şi omenie, în iubire faţă de semeni indiferent de locul unde s-ar afla ei, ca unii care răspund, şi înaintea lui Dumnezeu, de buna lor creştere.

Nu se poate să nu remarcăm un lucru deosebit la această poruncă dumnezeiască. Ea este urmată de făgăduinţa de a trăi „ani mulţi pe pământ” şi de „a-ţi fi bine.” Este unica poruncă cu promisiune.

A şasea poruncă ne spune:

„Să nu ucizi!

(Ieşirea 20, 13).

În aceste doar trei cuvinte sunt cuprinse obligaţii pentru toţi creştinii, pentru toţi oamenii. Ele opresc atât luarea vieţii semenului cât şi propria noastră viaţă pentru că, potrivit învăţăturii Bisericii, viaţa omului este de la Dumnezeu şi numai El este îndreptăţit să o ceară la vremea hărăzită de El. De aceea cel ce îşi curmă viaţa, ori se atinge de viaţa altuia, loveşte într-un drept al lui Dumnezeu.

Numai având viaţă ne putem bucura de bunuri preţioase, cum ar fi: sănătea trupească şi sufletească, înţelepţirea minţii, bunătatea inimii, dragostea de muncă şi de prosperitate materială şi spirituală, slujirea smenilor, întemeierea unei familii şi, lucru foarte important, care în ziua de astăzi – din păcate –nu prea este luat în seamă, slujirea patriei. Deci pentru creştini, viaţa pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică după cum foarte frumos spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Vrei să şti pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti.” Iată de ce Dumnezeu opreşte uciderea sau sinuciderea.

Oamenii cei de dinainte de Hristos înţelegeau prin ucidere numai luarea vieţii semenului. Mântuitorul Iisus Hristos însă; ne învaţă în felul următor: „Aţi auzit că s’a spus celor de demult: Să nu ucizi!; iar cel ce va ucide, vrednic este de judecată. Eu însă vă spun: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de judecată; şi cel ce-i va zice fratelui său: Netrebnicule!, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: Nebunule!, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5,21 – 22). Prin urmare, după învăţătura Mântuitorului, este şi ucidere morală, sufletească. Aceasta izvorăşte din mânie, care se opune iubirii semenului şi orbeşte ochii sufletului, ducând pe cel stăpânit de mânie la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui său Abel (Facerea 4,4-8). De altfel, Sfânta scriptură mai spune: „Tot cel ce-şi urăşte fratele e ucigaş de oameni; şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică rămânând întru el” (I Ioan 3, 15).

Porunca a şasea se ridică şi împotriva celor ce vor războaie.

Porunca a şaptea a Decalogului osândeşte desfrânarea, zicând:

„Să nu te desfrânezi.”

(Ieşirea 20,14)

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune şi de ce anume trebuie să se ferescă creştinul spre a nu cădea în păcatul desfrânării. Nu numai că greşeşte cel care are legături neîngăduite cu o femeie (sau ceea ce are legături neîngăduite cu un bărbat), deci înafara legiuitei căsătorii, ci şi acela care cugetă la asemenea legături. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu te desfrânezi; Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie spre a o pofti, s-a şi desfrânat cu ea în inima lui.” (Matei 5,27 – 28). Adică, El ne arată datoria de a smulge rădăcina îndemnului spre păcatul desfrânării, de a alunga de la noi chiar şi numai gândul care poate duce la un asemenea păcat. Să alungăm „cugetele şi dorinţele necurate, toate cuvintele şi faptele necuviincioase de care creştinul trebuie să se ruşineze înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.” De asemenea, porunca a şaptea mai opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul desfrânării, precum: îmbrăcămintea necuviincioasă, necupătarea în mâncare şi băutură, citirea cărţilor stricătoare de suflet. Jocurile şi cântecele necuviincioase, beţia şi lenea.

Prin urmare, să fugim de desfrânare, după cum citim în întâia Epistolă către Corinteni: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va face omul este înafară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu (sanctuar, altar, n. n.) al Duhului Sfânt, Cel ce este întru voi, Cel pe care de la Dumnezeu Îl aveţi? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci cu preţ aţi fost cumpăraţi! Slăviţi-L dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!” (I Corinteni 6,18 – 20), bine ştiind „…că nici desfrânat sau necurat sau lacom – care este închinător la idoli – nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).

Să fugim şi de furt, aşa cum se spune în porunca a opta din Decalog:

„Să nu furi!”

(Ieşirea 20, 15).

Porunca aceasta ne interzice să ne însuşim pe nedrept un bun al altuia, în orice formă şi din orice motive s-ar face aceasta. Adevăratul creştin ştie că asemenea faptă este urgisită de oameni şi pedepsită de Dumnezeu.

Cel care fură pricinuieşte pagubă semenului său, societăţii din care face parte şi, nu în ultimă instanţă, ţării sale; el strică liniştea, armonia, pacea şi bunăvoirea dintre oameni. Pentru fapta lui, acesta va fi pedepsit de legea omenească , dar şi de Dumnezeu.

De furt se fsce vinovat şi cel ce înşeală buna-credinţă a semenului său (înşelăciunea), răpindu-i acestuia prin vicleşug, bunul lui; de asemenea, cel ce ia pe nedrept din bunul obştesc, din banii publici, cel ce exploatează pe muncitor, cel ce mituieşte sau se lasă mituit cu scopul de a sili împlinirea nedreaptă a unor hotărâri. Tot aici trebuie amintiţi şi falsificatorii de bani, de testamente, de acte, ca şi cei care îşi însuşesc ideile, lucrările, tablourile, operele de artă, prezentându-le drept rod al trudei şi priceperii lor. De asemenea, şi îngrămădirea de averi peste trebuinţele fireşti – mamonismul – înseamnă furt, pentru că răpeşte multor oameni putinţa de a trăi omeneşte.

Foarte mare păcat săvârşeşte şi cel care se face vinovat de furtul unor lucruri sfinte sau sfinţite: „…tu le jefuieşti templele? Tu cel ce te lauzi cu legea îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii?… Că din pricina voastră este numele lui Dumnezeu blasfemiat între neamuri, aşa cum este scris” (Romani 2, 22 – 24).

De cele mai multe ori, pricina furtului este lenea. Dar porunca dumnezeiască ne învaţă că viaţa nu se poate întemeia pe furt, ci pe muncă cinstită. Să muncim deci cinstit Ştiind că „…nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici hrăpitorii (tâlharii, rapacii, n. n.) nu vor moştenii împărăţia lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6, 10).

Dar să fugim şi de minciună, aşa cum ne obligă porunca a noua din Declog:

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”

(Ieşirea 20, 16).

Această poruncă interzice minciuna, care înseamnă tăinuirea cu bună ştiinţă şi voinţă a adevărului, pentru a înşela, rătăci şi păgubi pe altul. Minciuna se săvârşeşte cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau şi numai cu anumite semne, sau cu tăcerea. De exemlu, cineva ştie că ceea ce se spune despre altul nu este adevărat şi totuşi el nu arată adevărul ci tace, zâmbeşte sau face un semn de întărire a celor spuse, păgubind moral şi material pe cel calomniat sau înşelat.

Minciuna surpă încrederea şi dragostea între oameni. Iată ce putem citi în Iisus Sirah (Ecclesiasticul): „Batjocură rea este la om minciuna…” (Isus Sirah 20,25). Sau prăbuşirea mincinosului: „Martorul mincinos nu va rămâne nepedepsit, iar cel ce aţâţă răutatea, de ea va pieri.” (Proverbe 19,9).

Minte şi cel care cunoaşte adevărul, dar îl ascunde cu bună ştiiţă, apoi cel care schimbă adevărul în miciună, care scorneşte gânduri, vorbe deşarte şi fapte înjositoare împotriva cuiva, care şi la judecată se dovedeşte a fi martor mincinos.

De minciună se face vinovat şi cel care umileşte pe aproapele , împiedicându-l să ajungă să ajungă la o stare mai bună, meritată. Mincinos este şi linguşitorul, pârâtorul, bârfitorul, care urmăreşte nimicirea sau păgubirea aproapelui.

De tot păgubitor pentru viaţă este şi jurământul fals, strâmb, făcut cu bună ştiinţă. El se pedepseşte aspru de biserică şi de legile omeneşti.

Biserica noastră nu opreşte jurământul dacă el este drept, sincer, fără ascunzişuri, chezăşuind adevărul. Sfântu Apostol Pavel le scrie galatenilor: „Iar în ceea ce vă scriu, iată o spun înaintea lui Dumnezeu că nu mint.” (Galateni 1, 20).

Lucru firesc, este de datoria oricărui credincios al Bisericii să caute, să cunoască şi să mărturisească oricând şi oriunde, numai adevărul. Viaţa de obşte, trăirea în societate, nu poate înflori decât dacă este întemeiată pe dragoste, încredere şi dreptate. Iar unde este dragostea, încrederea şi dreptatea, nu are loc minciuna.

Sfânta Scriptură ne învaţă: „Nu vă minţiţi unul pe altul…” (Coloseni 3,9), mai degrabă „…lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său…”(Efeseni 4,25).

Pentru temeinicia unei bune vieţuiri, în porunca a zecea ni se spune:

„Să nu râvneşti la casa aproapelui tău; să nu râvneşti la femeia aproapelui tău, nici la ogorul lui, nici la sluga lui, nici la slujnica lui, nici la boul său, nici la asinul său şi nici la unul din dobitoacele lui, şi la nimic din câte sunt ale aproapelui tău.”

(Ieşirea 20, 17).

Adică nu numai să nu ne însuşim nimic din ceea ce este a altuia, dar nici măcar să nu poftim ceea ce nu este al nostru. Porunca a zecea opreşte, de asemenea, toate cugetele, dorinţele şi pftele cele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele. Pofta naşte păcatul care, împlinindu-se, duce la moarte veşnică după cum aflăm din Sfânta Scriptură: „Apoi pofta, zămislind, naşte păcat; iar păcatul, odată săvârşit, odrăsleşte moarte.” (Iacob 1,15). Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă: „Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoţii, mărturii mincinoase, defăimări.” (Matei 15,19).

Prin urmare, porunca a zecea ne cere să stârpim din rădăcină pricina răului, a păcatului. Acest deziderat, credinciosul îl poate împlini prin întărirea gândului curat, prin curăţirea simţămintelor, prin întărirea voinţei sale în calea binelui, prin rugăciune şi post, şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Adică, după spusa Sfântului Apostol Pavel: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu. (II Corinteni 7, 1).