"Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică"

- Raoul Weiss, tu, un franţuz sadea, cum de ai ajuns să trăieşti în România, o ţară de unde îndeosebi se pleacă?
- N-aș spune chiar „sadea"; sunt alsacian, tatăl meu trăgându-se chiar dintr-o zonă asemănătoare Partium-ului transilvan, unde populația era foarte amestecată etnic: lângă „băștinașii" germanici trăiau acolo și evrei, și țigani, și hughenoți francezi goniți din Sudul Franței de Ludovic al XIV, ca să nici nu vorbim despre polonezii și italieni ajuns în era industrială… E un background care m-a ajutat să mă simt „ca acasă" în Transilvania, unde am găsit însă ceea ce nu mai era de găsit acolo: o țărănime clasică, civilizația europeană adevărată. Pentru mine asta înseamnă civilizație: jocul popular de pe Someș, din Țara Călata, doinele, simțul familiei, fidelitate față de neam, creștinism – nu smartphone-uri și autostrăzi care anulează zadarnic distanța dintre locuri uniformizate în matrix-ul capitalist.
- Eşti un prozator cu vervă şi un poet nonconformist. Vorbeşte-mi despre literatura ta.
- Am un fel de admirație pentru cei care își merită numele de scriitor, oameni ca tine, ca Ádám Bodor, ca László Bogdán, ca François Bréda, care trăiesc pentru scris, cu străduință, profesionalism, uneori chiar abnegație curată. Eu în acest sens nu mă consider scriitor. Sunt un aventurier, școlit în lingvistica structurală, autonomist alsacian maghiarizat, etnolog diletant, traducător de Lucian Blaga și de Alexandr Dughin, cârciumar și jurnalist, întreprinzător și revoluționar. Am scris poeme pentru fete căsătorite între timp cu analfabeți înstăriți și am aruncat niște proze în fața societății în loc de cocktailuri Molotov, dar parcă tot cocktailul Molotov funcționează mai bine. Mai scriu uneori în franceză, dar recent am început să scriu și în maghiara (mai exact, în dialectul Clujului), pentru că de câțiva ani oamenii cu care îmi doresc să comunic prioritar să află aici, nu în Occident. Occidentul e pe moarte; eu sunt un refugiat în curs de naturalizare.
- Ai o editură. Cu care faci mari servicii literaturii române...
- Le Présent Littéraire (http://www.le-present-litteraire.com/) e o editură francofonă bazată pe România. Am deschis-o primăvara asta, deocamdată avem 5 volume pe catalog și 3 în curs de publicare – din care 2 romane traduse din maghiara și 2 volume din româna. Pariul nostru este să comercializăm preponderent cărți electronice, o modalitate de lectură încă puțin răspândită în afara lumii anglosaxone, dar foarte democratică la preț (cel mai scump volum din catalog costă 7€, unele sunt chiar gratuite) și care deschide un orizont nou creației literare (jocuri metatextuale, integrarea textului în orizontul multimedia, actualizări ușoare și necostisitoare) – ne-a permis, de pildă, să reinventăm genul editorial al romanului-foileton, format în care publicăm excelentul Viking roz al bucureșteanului Cristi Lavin. În cazul literaturii române, strategia asta low-cost ne permite să luăm decizii editoriale curajoase, dând acces la un lectorat francofon unor autori încă neconsacrați, sau chiar respinși (din motive uneori ideologice) de către „filtrul" academic prin care trec valorile literare convenționale în drumul lor spre „cariera internațională".Vikingul roz, de pildă, s-a publicat la noi în traducere când era încă ostracizat (probabil din cauza pudibonderiei ambiente) de mediul editorial românesc, dar pe urmă, sub influența deciziei noastre, o editură mai îndrăzneață din București l-a acceptat.

- Dă-mi nişte nume de autori români cu care te simţi în rezonanţă.
- De obicei, sunt niște autori foarte puțin cunoscuți, sau cunoscuți prin activitatea lor în alte domenii, și nu tocmai de cenaclele literare; de pildă, am o admirație fără de mărgini pentru Ion Cărmăzan (Mica țiganiadă), Faulkner-ul Bănatului, sau pentru Claudiu Soare (Metafizica bambară), Adi Schiop… și, desigur, nu ratez niciodată o ocazie de a-i șoca brutal pe esteții oportunismului lăudându-l pe Păunescu. De altfel, recunosc că cultura mea literară în limbă română e foarte lacunară, dar, sincer vorbind, nici nu mă străduiesc foarte tare, fiindcă o mare parte din producția literară românească din ultimii 150 de ani (cu pseudoproustianul Camil Petrescu, maestrul somnului, în frunte) îmi dă impresia unei imitații servile și insipide după clasicii burghezi din Franța, care mă plictisesc la fel de tare: e literatura neofanarioților occidentalizați. Bucureștiul l-a avut pe Caragiale; în rest, am impresia că poporul român (mai ales din Transilvania) încă n-are literatură proprie, așa cum Nemții au avut un Brecht, Francezii un Céline, Rușii un Bulgakov.
- Spui că Occidentul e pe moarte. Dar nici cei de aici nu ne simţim mai bine, aş zice.
- Depinde cum o înțelegem. Dacă vrei să spui că nu există deocamdată în Europa de Sud-Est nici o forță pozitiv formulată care s-ar împotrivi activ decadenței culturale importate din Occident, sunt de acord. Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică, tocmai aia care îi frustrează atât de tare pe onaniștii pseudo-europeanismului mărfii, iar narodnicii de serviciu (când nu s-au recentizat supt Patapievici) sunt doar niște nostalgici ai unei faze vintage din același proces de aculturare. Trăim într-o intoxicare a ideologiei „încă nu…", când de fapt cultura europeană adevărată, tocmai din cauza subdezvoltării economice se păstrează volens nolens (dar mai de grabă nolens) mai bine aici decât în Ungaria, mai bine în Ungaria decât în Austria etc.. Dar faptul că o boală e încă simptomatică (ne „simțim rău") e tocmai semnul că poate e încă curabilă; Occidentul e de mult în secția paliativă, înotă într-un lac de morfină și nu mai simte nimic.
- Ce înseamnă să fii scriitor, după tine, Raoul Weiss?
- Crezul scriitoricesc, așa cum îl mai întâmpinăm în România, chiar uneori și în Ungaria, face parte din bunătățile vintage atât de dragi mie în Europa răsăriteană: muzeografic, dar frumos. În rest, nu prea cred că ideea ar avea mare viitor, nici măcar aici. „Scriitorul" în forma sa canonică s-a născut cu cartea tipărită și va dispărea cu ea. Desigur, n-o să renunțăm la tipărirea unor cărți, așa cum scrisul ceremonial exista și înainte de Galaxia Guthenberg. Dar cartea tipărită (și aici România se află deja într-o fază mai avansată a procesului) a devenit un lux. La 20-40 de lei volumul, cât 2-4 zile de hrană materială, nu le mai „consumăm" așa lejer cum făceam acum 50 de ani. Nu mai cumpărăm „la risc", și prețul unitar ridicat reflectează, desigur, și această reducere a volumului de vânzare. Drept urmare, literatura contemporană tipărită mimează cea clasică, autorii vii se prefac că sunt morți pentru a ajunge pe raft: rotunjiți în previzibilitatea lor epigonică. Și surprize de pe rafturile librăriilor nu ne mai așteaptă. Poezia, ca de obicei, a arătat direcția și „efectul Petria", de pildă, s-a născut în interactivitatea Internetului și se va prelungi (cel puțin în traducere franceză) sub forma unui ebook de descărcat de pe site-ul le Présent Littéraire. Scriitorul, deci, mai există (dovada ești chiar tu), cum exista aedul și înainte de cultura scrisă, dar mecanismul lui de integrare socială a început să se schimbe radical, ca și toată societatea înconjurătoare: oamenii se mută mai des și nu mai au cum să care după ei tonele unei biblioteci; elitele politico-economice și culturale ne mai coincizând deloc (mai ales în România), notabilitatea scriitorului nu mai are cum să fie o evidență socială primară: trebuie cucerită în arena democratică, unde cititorul își cere drepturile la actualitate, la interactivitate, la ebook la 1,5 euro, sau pe abonament. Desigur suntem doar la început și deocamdată, din păcate, tot ce breasla este în stare să vadă din acest fenomen este că periclitează veniturile scriitorului, așa cum a periclitat înainte și cele ale muzicianului profesionist. Și, deocamdată, răspunsul provizoriu ar trebui să fie cam același: respectacularizarea scriitorului, după modelul muzicienilor profesioniști, care mai nou, spre deosebire de anii 60-70, fac reclamă din discuri și bani din concerte, nu invers. Și din acest punct de vedere, Vîsoțchi (care n-a fost lăsat să publice o singură carte în URSS) a fost un precursor, și mai aproape de noi este Ada Milea. Eu sunt dispus să dau doi lei în plus pentru o bere ca să fie în cârciumă și Adi Suciu declamând, dacă se poate cu un ud arabesc. Prin 2008 parcă, în calitatea mea de Ctitor al Îngerilor, am și organizat un fel de jam session dintre poetul Zsolt Karácsonyi și regretatul saxofonist Alexandru Tretrade, să-i fie țărâna ușoară. Noul meu proiect: Alexandru Petria, voce, cu muzicianul și actorul porno Radím Babak la acordeon; cu chelnerițe, desigur, topless.
- Ce ar trebui să facă instituţiile româneşti ca literatura română să fie mai vizibilă în lume? Şi noi, scriitorii, implicit. Tu, având perspectivă din exterior, dar cunoscând şi interiorul, eşti în posesia răspunsului?
- Răspunsul meu la primele două întrebări ar fi: să nu facă aproape nimic. Scopul e greșit, căci este dictat majoritar de complexul de inferioritate al colonizatului: exiști din clipa în care Bwana îți recunoaște existența, sau se preface că o recunoaște. Fals. O artă, mai ales lingvistică, există în măsura în care e trăită autohton de o comunitate care și-o asumă. Traducerile sunt importante, dar înainte de toate pentru că ele fertilizează geniul creatorilor autohtoni, deci adevărații lor beneficiari sunt cititorii, nu autorii care oricum (cu excepția previzibilă a stăpânilor noștri coloniali din lumea anglosaxonă) nu trăiesc niciodată din volumele lor traduse în alte limbi, ci, în cel mai bun caz, din propriul public, de limbă maternă. Și aici chiar are statul un rol de împlinit, cum este și prevăzut în programul din recentul „Apel pentru unitatea stângii", din care recunosc că eu am redactat articolele referitoare la cultură:
„Milităm pentru:
- Recucerirea mândriei culturale prin promovarea valorilor și practicilor culturale autohtone, indiferent de etnicitate, scopul prioritar nefiind alcătuirea unui ipotetic „brand de țară„ ci promovarea identității culturale în rândurile populațiilor autohtone.
- Taxarea diferențială a produselor culturale autohtone și de import, oferind mediului cultural autohton o șansă să reziste dumpingului cultural din țările bogate.„
(http://dojavu.overblog.com/apel-pentru-unitatea-stangii)
- Are viitor literatura? Crezi că o să ajungă şi scriitorii români să trăiască din scris? Măcar prozatorii...
Da, are viitor, ca și muzica, ca și jocul, pentru că e eternă, sau măcar codată în formula noastră antropologică. În ceea ce privește întrebarea următoare: nu, cum am explicat mai sus, n-o să ajungă să trăiască din scris, nici măcar prozatorii, dacă prin „scris" se înțelege circuitul clasic, guthenbergian de difuzare/remunerare. Unii vor folosi corespunzător noile tehnologii, și vor și redeveni aezi, „performers", în legătură mai strânsă cu muzica și artele vizuale: aceștia vor putea trăi „din scris" – însemnând: din actul creator în artele lingvistice. Ceilalți se vor folcloriza și fosiliza într-o practică nostalgică și sectară, pe bani publici ori sponsorizare, până mai ține; și vor dispărea.
- Eşti un om cu convingeri politice. Ca ultimă întrebare: cei dragi îţi sunt în pericol. O agresiune armată, ceva de acest soi oricum. Ce faci? Scrii despre situaţie sau pui mâna pe o armă?
Noi poeți de-obicei stăm cam jalnic la trasul cu mitraliera. Sunt puțini Limonovi în meseria asta. Prin urmare, un scriitor bun și politic conștient „produce" în general mai mult pentru cauza sau patria lui scriind decât alergând neîndemânatic în direcția gloanțelor. „Răbdare, psihopaților!", cum cânta Vîsoțchi. Totodată, când vorbești către polis și în numele polis-ului, trebuie să fii bărbat (măcar sufletește – deci cam indiferent de sexul biologic); iar a fi bărbat înseamnă: a prefera lupta când alternativa este pierderea demnității. Incluziv când nu prea ai șanse individuale de a supraviețui, dar cu toți murim, e doar o chestie de timp. Intelectualul Allende, alegând să rămână în palatul prezidențial de la Santiago în așteptarea unei morți sigure, a arătat lumii întregi adevărata natură a călăilor CIA și a Imperiului yankee, cu mult mai eficient decât ar fi putut în exil publicând de la Paris o sută de cărți despre socialism. Acum, cam 40 de ani mai târziu, guverne bolivariste au ajuns democratic la putere în majoritatea țărilor sud-americane, deci eu spun că gestul disperat al lui Allende merita făcut, și îi salut postum sfânta și eroica memorie.
- Mulţumesc.
Alexandru Petria