DESPRE BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD ŞI ISTORIA PRIN OMISIUNE

Marea confruntare militară armată de pe Don, Volga şi Stepa Kalmucă, a avut loc în a doua parte a anului 1942 şi începutul anului 1943. Ea este cunoscută în istoriografie, îndeosebi, prin sintagma „Bătălia de la Stalingrad”. În realitate, este vorba de o operaţie militară strategică, complexă, de mare anvergură, de o importanţă cu totul aparte în desfăşurarea celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a început la 17 iulie 1942 şi s-a încheiat la 2 februarie 1943. Apogeul luptelor a fost atins între 19 noiembrie 1942, ora 5 şi 30 de minute şi 2 februarie 1943, când trupele germane, române şi italiene au capitulat, trecându-se la predarea şi constituirea coloanelor prizonierilor de război. Armata 2 ungară a reuşit să se replieze, evitând încercuirea.

Cele două tabere beligerante au concentrat în zona de pe Don, Volga şi Stalingrad, trupe impresionante şi o mare cantitate de armament şi muniţii de război. Forţele germane şi aliate (române, ungare, italiene şi croate) dispuneau de 1.011.500 de luptători, 10.290 de tunuri şi aruncătoare, 675 de tancuri şi autotunuri, 1.216 avioane. Forţele sovietice aveau un efectiv de 1.103.000 de oameni, 15.501 tunuri şi aruncătoare, 1.473 de tancuri şi autotunuri şi 1.350 de avioane.

Forţele germane şi aliate aveau în compunere: Armata 4 Română (în Stepa Kalmucă), Armata 4 Blindată Germană Tancuri, Armata 6 Germană, Armata 3 Română, Armata 8 Italiană, Armata 2 Ungară şi un regiment de croaţi. În dispozitivul de luptă, în noiembrie 1942, forţele sovietice erau constituite astfel: Frontul de Sud-Vest (Armatele 5 Tancuri, 21 şi 1 Gardă); Frontul Stalingrad (Armatele 62, 64, 57, 51 şi 28), şi Frontul Don (Armatele 65, 24 şi 66). Forţele sovietice terestre erau sprijinite din aer de Armatele 8, 16, 2 şi 17 Aeriene. Forţele germane şi aliate au avut ca sprijin aerian: Flota 4 Aeriană Germană (Luftwaffe), Corpul 8 Aviaţie German şi Corpul Aerian Român.

Forţele germane şi aliate l-au avut comandant pe generalul Friedrich Paulus, ajutat de generalul-maior Schmidt, generalul Hodt (Armata 4 Tancuri), generalul Constatin Constantinescu-Klaps (Armata 4 Română), generalul Petre Dumitrescu (Armata 3 Română), generalul-colonel Freiherr Richthofen (Flota 4 Aeriană), generalul Fiebig (Corpul 8 Aviaţie).

Armata sovietică, consemnată în unele lucrări şi sub denumirea de „Armata Roşie”, avea comandant pe generalul de armată G.K. Jukov, ajutat de generalul-colonel de artilerie N.N. Voronov şi generalul-colonel A.M. Vasilevski, generalul-colonel A.I. Eremenko (Frontul Stalingrad), generalul V.I. Ciuikov (Armata 62), generalul M.S. Şumilov (Armata 64), generalul F.I. Tolbuhin (Armata 57), generalul N.I. Trufanov (Armata 51), generalul-colonel K.K. Rokossovski (Frontul Don), generalul-maior A.S. Jadov (Armata 66), generalul I.V. Galinin (Armata 24), generalul-locotenent P.I. Batov (Armata 65), generalul N.F. Vatutin (Frontul de Sud-Vest), generalul I.M. Cistiakov (Armata 21), generalul P.I. Romanenko (Armata 5 Tancuri), generalul D.D. Leliuşenko (Armata 1 Gardă), generalul T.T. Krinkin (Armata 8 Aeriană), generalul-maior S.I. Rudenko (Armata 16 Aeriană), generalul-maior S.A. Krasovski (Armata 17 Aeriană) ş.a.m.d.

Efectivele terestre române în Cotul Donului, pe Volga, la Stalingrad şi Stepa Kalmucă au fost următoarele: Armata 3 Română – 143.296 luptători, Armata 4 Română – 63.958 luptători, Divizia 20 Infanterie – 11.422 luptători. La aceştia adăugăm cei circa 30.000 de oameni ai Corpului Aerian Român. Totalul forţelor române terestre, la 19 noiembrie 1942, era de 230.872 de oameni, din care circa 180.000 vor fi ucişi de inamic, răpuşi de ger şi foame, murind sau dispărând în grava tragedie militară, fără a şti unde şi a avea un mormânt sau o cruce la căpătâi.

Cauzele tragediei româneşti în Cotul Donului şi Stepa Kalmucă sunt astăzi în linii mari cunoscute: insuficienţa armamentului antitanc, doar 6 tunuri la o divizie, care nu puteau perfora blindajul tancurilor T34; comandanţii germani nu au sprijinit şi nu au încadrat unităţile româneşti cu tancuri, armament antitanc, artilerie şi aviaţie, aşa cum s-au angajat; mai mult de jumătate din efectivele trupelor române nu aveau ţinută de iarnă, aceasta fiind blocată la 500-700 km prin gări, astfel că frigul şi gerul năpraznic (-20 la -35 de grade Celsius) a făcut prăpăd; insificienţa muniţiilor de toate tipurile; lipsa în zonă a materialului lemnos necesar adăposturilor şi pentru încălzire şi prepararea hranei; oboseala fizică şi psihică acumulate în perioada iulie-15 noiembrie 1942, marşuri pe jos şi prin lupte, peste 1.500 de km; puţinătatea tehnicii auto şi motomecanizate, necesare aprovizionărilor cu muniţii, armament, alimente, carburanţi (predominau căruţele); informarea, comunicarea şi legăturile de transmisiuni au fost puţine şi cu lipsuri mari între eşaloanele regiment-divizie-corp de armată, dar şi la cele mici; cooperarea între marile unităţi şi unităţi germane şi române s-a făcut cu întârzieri inadmisibile în zilele de 19-25 noiembrie 1942; lipsa carburanţilor pentru tancurile şi autotunurile germane în ultimele 30 de zile (2 ianuarie-2 februarie 1943), a condus la imposibilitatea ruperii şi ieşirii din încercuire, capitularea generală datorită şi ineficienţei operaţiei aeriene de a sprijini operaţiunile şi acţiunile de luptă ale forţelor terestre.

Despre bătălia de la Stalingrad s-au scris multe cărţi, majoritatea în istoriografiile sovietice şi germane, dar şi în cele engleze, americane şi franceze. Sunt cunoscute peste 1200 titluri, incluzând aici şi memoriile de război.

În istoriografia română sunt cunoscute circa 15 lucrări, peste 25 de studii şi în jur de 150 de memorii de război. Majoritatea au fost editate după 1990. Până în 1989 au apărut puţine lucrări, subiectul fiind unul tabu, iar militarii care au participat la Stalingrad au fost certaţi şi condamnaţi („Ce-aţi căutat acolo?”), cenzura fiind la ordinea zilei, datorită tezei „războiul împotriva U.R.S.S. a fost unul nejust” etc.

În majoritatea acestor lucrări şi volume de memorii, militarii români sunt menţionaţi, evidenţiindu-se atât meritele, cât şi lipsurile avute în această mare bătălie. În multe manuale de istorie din România bătălia de la Stalingrad nici măcar nu e pomenită ori amintită sumar.

În cele ce urmează voi menţiona lucrarea „Stalingrad”, de Anthony Beevor şi Artemis Cooper, Edit. Viking, 1998, tipărită în mai multe ediţii, traducere din limba engleză de Delia Răzdolescu, apărută la Edit. RAO International Publishing Company, 2005, 2009, pentru versiunea în limba română, 634 pagini (2009), volum ce l-am parcurs în mai multe rânduri.

Lucrarea este una deosebită ca informaţie şi stil de scriere. Documentarea este vastă. Volumul din 2009, apărut în octombrie, este semnat de Anthony Beevor. S-au făcut cercetări în arhivele germane şi sovietice, aşa cum menţionează autorul. A mers şi la Stalingrad, azi oraşul Volvograd. A parcurs o bună parte din terenul pe care s-au desfăşurat operaţiunile militare şi de luptă – aşa cum se menţionează în „Prefaţă”. Sunt informaţii deosebite, unele inedite, despre ceea ce s-a întâmplat la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Kalmucă, pentru care autorul merită felicitări.

... Şi totuşi, studiind cu atenţie vastul material, trăieşti fără să vrei cu impresia că acolo, la Stalingrad... au fost numai ruşi şi germani. Românii, ungurii, italienii, croaţii, sunt pomeniţi doar sporadic, fără a fi menţionate structurile militare, eşaloanele; armatele, corpurile de armată, diviziile, regimentele... ca şi cum noi, românii, (cei de atunci s.n.) nici nu am fi fost pe acolo, unde au pierit circa 180.000 de militari români.

Volumul cuprinde şi o anexă, denumită „ANEXA A”: Ordinea de luptă germană şi sovietică, 19 noiembrie 1942”, pag. 595-601. Stupoare!!! Armatele 3 şi 4 Române nu sunt menţionate!? Acolo au fost numai ruşi şi nemţi. Nu apar nici Armata 8 Italiană, Armata 2 Ungară (în care erau circa 80.000 de români ardeleni, din Ardealul de Nord, ocupat de Ungaria la 30 august 1940). Bineînţeles că nu apare nici regimentul de croaţi; corpurile de armată (6 la număr) şi diviziile române (18, în total), nu sunt pomenite deloc, ca şi cum nici n-ar fi existat, n-ar fi fost pe acolo.

Studiind cu atenţie această „ANEXĂ A”, am depistat că lipseşte şi Armata 4 Blindată Germană, comandată de generalul Hoth... nimic despre corpurile şi diviziile acesteia. Nu se spune niciun cuvânt despre „drama Grupării General Lascăr”, rămasă la încercuire – Diviziile 5 şi 6 Infanterie, părţi din Diviziile 13, 14 şi 15 Infanterie, plus Divizia 20 Infanterie şi Divizia 1 Cavalerie căzute la încercuire cu Armata 6 germană.

Cum se numeşte acest tip de istorie? Simplu: istorie prin omisiune. Cui prodest? O ştim de mult! Doar marilor puteri, care se străduiesc să fie „buricul” Planetei Pământ şi la bine şi la rău, iar ţările mijlocii şi mici, aproape mereu neglijate, trecute cu vederea, deci omise.

Noi sesizăm doar publicul cititor ca să nu fim luaţi drept miopi şi „proşti”, ori să ne facem că nu sesizăm şi trecem cu vederea asemenea manifestări. În volum omisiunile sunt cu mult mai multe, dar nu dorim să le menţionăm pe toate, căci ne-ar mai trebui loc în pagină pentru vreo 2-3 articole. Şi doresc să informez publicul că nu-i orice lucrare. Ci una ce se vrea respectată, are pe coperta 1 se laudă cu 3 premii: Premiul Samuel Johnson pentru Nonficţiune; Premiul Wolfson pentru Istorie; Premiul Hawthorn pentru Literatură.

Să auzim de bine, căci de omisiuni ne-am săturat...

Colonel (r) prof. dr.

VASILE ŞT. TUTULA