Despre infinita majestate şi glorie a lui Dumnezeu 2

(Unui mare poet…)

Una din cle mai grave erori este aceea de a ne închipui că Supremul Creator al întregului Univers şi al Omului (creaţia sa iubită) ar putea fi cuprins de îînchipuirea omenească. Sălbaticul din junglă şi-L imagina şi el ca fiind mult mai mare, mult mai puternic, atotînţelept, infinit superior, stăpân al fulgerelor şi unor arme letale de neînvins. Atâta putea, neştiind de rachete, viteze superluminice, ori motoare ionice. Totemul lui avea caracteristici umanoide, oricum. Omul modern de astăzi, cu oarecare informaţie la zi, este tentat să-l vadă tot după închipuirea sa, ca un astronaut, un experimentator genetic, îndeletnicindu-se cu rachete performante ce înving viteza luminii, etc., etc,, conform ultimelor date ale ştiinţei vremii. Dar. socotind chiar în limitele gândirii omeneşti, există oare identitate între Creator şi creaţia sa? Între om şi ceea ce produce el? Între olar şi vasele sale? Ştim că diferenţa este colosală. Dar, iată că în urmă, Desăvârşitul Olar a hotărât să facă ceva ce nu mai făcuse: adică să sculpteze, să creeze o fiinţă pe care o cinsteşte cu „ chipul şi asemănarea Sa”, precum sculptorul ce făureşte o statuie. Îi făureşte o casă, o planetă mirifică, cu codri, unţi şi oceane, ba chiar un Univers.

Dar, ce deosebire mare între Marele Sculptor şi statuile sale! Sculptorul are viaţa în sine, statuile doar cât le conferă El, dărătorul de viaţă! Mai mult impresie de viaţă. Ce deosebire colosală între Creator şi cele create! Ba şi ]ntre om şi ce produce el! Dumnezeul nostru însă ne promite, nouă, ”statuilor”, creaţia Sa, că unele vor avea viaţă veşnică şi ne va ridica la rangul de fii ai Lui, cetăţeni ai patriei cereşti spre a fi asemenea Lui, ca un om care vrea să stea de vorbă cu un altul, prieteneşte, cu dragostea părintelui pentru fiii săi şi dragostea adevăraţilor fii pentru părinţii lor. Dumnezeu vrea să împartă cu fiii Săi gloria Sa, bunătăţile Sale, fericirea Sa eternă.. Cititorul va înţelege cât de slabă este comparaţia, dar atâta stă în limitele maximale ale înţelegerii omeneşti.

Există un dor adânc al fiecărui persoane de a-L cunoaşte pe Tatăl ceresc.Cum este El, făptura misterioasă care a creat oceanele şi câmpiile de stele, florile şi norii, zăpezile, codrii şi fiinţa noastră? Fericitul Augustin, deşi în vremi antice, cugeta: „Puterea lui Dumnezeu se vede în natură, înţelepciunea Lui se vede în desfăşurarea istoriei, glasul Lui se aude în conştiinţă.” / „Dacă trebuie să mor ca să tecunosc pe Tine, Doamne, vreau aceasta. Rămas bun grădini înflorite, câmpuri şi soare, Vreau să-L cunosc pe cel care v-a creat pe voi.”

Învăţătorii şi profesorii trebuie să le dezvăluie copiilor misterioasa lume în care trăiesc, creaţie a unui Misterios şi neîntrecut Meşter, căruia trebuie să-i purtăm o iubire, o admiraţie mai mare decât oricui. Ce taină stă într-o sămânţă de mac!Cum doarme stejarul falnic într-o ghindă, spicul într-un bob de grâu… Paiul trimite seva în spic, iar când se întăreşte e mai puternic decât oţelul de aceeaşi mărime…Iar de aici dorul de Marele Autor a toate, Care ne-a dăruit această lume şi încă ne-a promis o Împărăţie fără de moarte, desăvârşită, cerească, a iubirii, păcii şi dreptăţii. Mayaşii spun că destinul nostru nu se poate schimba decât odată cu schimbarea aşezării constelaţiilor pe boltă. Sfânta Scriptură, glasul lui Dumnezeu, spune că El va face ”ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea.” Un astfel de lucru nu stă în puterea omului, a unui astronaut mai evoluat, nici măcar a spiritelor cereşti, ci numai în voinţa şi stăpânirea unui Dumnezeu infinit în putere, înţelepciune şi glorie. Filosofii antici intuiau încă de pe atunci că mai presus de materie există un Principiu superior ce umple Universul, Ordonator şi Izvor al tuturor existenţelor, în timp ce, după Platon, lumea noastră este abia o umbră a focului pe peretele întunecat al peşterii.

Făpturile cereşti sunt miriade şi miriade, într-o ordine şi măreţie fără egal (cf.lui Dionisie Aeropagitul şi ale celor ce s-au reîntors la viaţă de dincolo). Ca să ne facem o idee, Mântuitorul aseamănă omenirea cu o oaie pierdută în căutarea căruia a pornit Păstorul, părăsind pe celelalte o sută. Crede cineva că axa Pământului, centurile de protecţie ale planetei, anotimpurile şi toate ar putea sta mereu la fel dacă nu ar fi supravegheate de îngeri puternici? (probabil în unele OZN- cum le zicem, materiale, fiidcă suntem în Universul Timpului). Şi Universul, acest orologiu de o exactitate absolută ar putea să aibă precizia astronomică fără a fi supravegheat de îngeri cereşti? Şi viaţa fiecărui om în parte, mereu în garanţia unei făpturi cereşti puternice? Cine este acea Misterioasă făptură care conduce magnific Universul, vieţile noastre ( ştie câte fire de păr avem în cap iar noi nici habar nu avem de aşa ceva!), care ştie fiecare frunză din codrii lumii şi atom din nesfârşirea oceanului? Negreşit că este greu de închipuit sau chiar imposibil pentru imaginaţia noastră, neavând asemănare cu nimic din ceea ce vedem, ne îmaginăm sau cunoaştem, depăşind orice închipuire. Părintele ceresc ştie însă dorul nostru şi atunci, din iubirea Lui pentru noi, ne-a făcut un dar mai mare decât crearea Universului: L-A TRIMIS LA NOI PE ÎNSUŞI PREAIUBITUL ŞI UNICUL SĂU FIU, în haina smeritului nostru trup de pulbere. „După ce a vorbit în vechime în multe rânduri părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor.”- zice dumnezeiescul Apostol Pavel din Tars. Astfel, Dumnezeu ia iniţiativa în istorie şi se apropie de noi atât de mult, încât am aflat că este UNIC şi totuşi întreit în Persoane, TREIME SFÂNTĂ – cea mai mare taină (imposibil de a o înţelege complet în tridimensionalitatea noastră). E ca şi cum Soarele s-ar fi apropiat subit de noi cu strălucirea, puterea şi gloria sa copleşitoare.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]