La noi

Despre nevoia de comedie

Cornel Cotuțiu

Deci: „despre”, adică nu tot.
Pun problema așa, pornind de la două cărți – apărute oarecum deunăzi (dacă îmi permite așa nisipul din clepsidră): În grădinile tranziției și „Balurile tranziției (2015,2016) ale dramaturgului Ștefan Mihuț (originar din Coldău, cartier al Becleanului).
Grădini, baluri și frizeri – e perspectiva din care societatea românească poate fi oglindită în imagini artistice? Dramaturgul crede că da; eu însumi la fel (și cred că mulți alții dintre noi). Această zare existențial-politică emană și dinspre cărțile anterioare, de proză, publicistică și reflecții.
Cele două volume de teatru se înțelege că se situează pe palierul beletristic al comediei, iar tonul lor ironic e divulgat încă din titlu, aceasta cu atât mai mult cu cât cuvântul „tranziție” e suficient de compromis pentru a provoca din start stupefacția cititorului / spectatorului (După mai bine de două decenii nu știm dacă s-a terminat această tranziție, dacă ea încă mai e și încotro a luat-o ori s-a volatilizat prin… ordonanță de urgență).
Primul volum - În grădina tranziției - stârnește un gând amuzant: Într-o grădină vor fi fiind flori sau legume, dar și buruieni, poate cârtițe, poate gângănii, poate perioade de secetă. Și, într-adevăr, o primă confirmare, când constați cu ce personaje ai a face în Doamna din exil: cerșetorul aproape orb, filozoful aproape ratat (chiar și acest „aproape” e semnificativ pentru lumea în care trăim acum), hoțul de buzunare, fostul milițian, groparul sau personaje „normale”, precum domnul, doamna, judecătorul, diplomatul, psihiatrul (păi, nu?!...).
Apoi, e sugestivă scena „Grădinii” pentru starea de tranziție pe care o propune Ștefan Mihuț: intrare într-un orășel marcat de foste inundații, peisaj arid de toamnă, blocuri în construcție, cimitir, biserică veche, gratiile unei pușcării. Ce vrei mai savuros?... E adusă pe scenă o lume marcată de sechelele fostei orânduiri (?) ale cărei caracatițe doar aparent au fost tăiate. Finalul e totuși trist, de vreme ce ultimul cuvânt, LIBERTATE, este rostit de „cerșetorul aproape orb”.
A doua piesă conținută în „Grădină” nu putea fi decât… Cititorul de contoare. Personajele – EL și EA – se află „în adâncimea unei grădini abandonate de proprietar și năpădită de lăstăriș” (imaginea tranziției?). Sub aparența unei zâzanii matrimoniale, cei doi tineri soți schimbă replici ironice pe seama unor stări socio-morale actuale, ca până la urmă, simulând teama de „președintele blocului, care a fost milițian”, să se prindă de mână și să iasă de pe scenă. O ieșire din teatru, nu și din teatrul vieții – sugerează autorul.
În volumul al doilea al „tranziției” (cu două comedii într-un act, mai întinse decât precedentele) aflăm că există și Frizerii tranziției. Iată că și dintr-o frizerie se poate pune un diagnostic societății românești actuale. În manieră caragialescă, Frizerul, Șomerul, Alegătorul, Deputatul, Țăranca sunt puși de dramaturg să simuleze starea de „a face politică”. Replicile, prin durata lor, se pretează mai degrabă lecturii – nu interpretării scenice -, ele adesea devin lungi monologuri savuroase, unduite de umor și pentru care lectorul ar fi cel care să aibă răbdare, să se lase sedus de verva, vioiciunea rostirii; și așa să accepte sau nu ipostazele ridicole ale Frizerului sau Deputatului. În aceeași manieră, finalul devine hilar, când Mihuț aduce pe scenă „Vocea” divină căreia îi pune… „în gură” un text gazetăresc. Nu te poți aștepta la altceva în Expertul universal, când acțiunea e plasată în sediul unei organizații județene de partid (desigur, nu are importanță ce partid, căci…). Expertul, fiind în control, găsește o soluție de a face economii pentru punga partidului, prin restructurarea „revoluționară” (cum altfel?- alt cuvânt compromis) … a instrumentelor muzicale.
Ștefan Mihuț își mărturisește într-un preambul al volumului al doilea un puseu de frustrare, pricinuită de faptul că piesele sale le-ar vrea mai mult în „viața” de pe scenă, în lumina rampei. Aceasta mă determină să-mi amintesc de Camil Petrescu: Piesele sale nu pierd mai nimic dacă ar fi doar citite. S-a remarcat că, uneori, până și indicațiile scenice sunt adresate mai degrabă cititorului, nu neapărat regizorului sau actorului; așa se întâmplă și la dramaturgul de acum. Iată, cazul comediei cu „frizerii”: Deputatul, Frizerul, Țăranca excelează prin a da replicilor un nerv epic. Mie, ca cititor, îmi place; depinde de spectator, dacă are sau nu răbdare pentru așa ceva, căci timpul meu nu e același cu timpul lui.
Piesele lui Ștefan Mihuț stimulează nevoia de comedie ca șansă de terapie socio-morală și politică. Și nu-l pot uita pe Sigmund Freud, potrivit căruia gluma, ironia sunt stadii incipiente ale revoltei.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]