DESPRE TAINELE CREŞTINE (II)

Euharistia. Cuvântul euharistie provine din latinescul „eucharistia”. Din punct de vedere lingvistic cuvântul s-ar putea traduce prin: „a face bine”, „a face plăcere”, „a acorda un favor”, sau „rugăciune de mulţumire”. Din punct de vedere teologic,Euharistia este sacramentul instituit de însuşi Domnul nostru Isus Cristos, prin rugăciunea de mulţumire şi de binecuvântare a pâinii şi a vinului, acţiuni prin care a prefăcut pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său, ca jertfă de mulţumire şi recunoştinţă adusă Tatălui la Cina cea de Taină şi pe Sfânta Cruce, spre răscumpărarea neamului omenesc.

Prin Sfânta Euharistie Biserica actualizează, în mod sacramental, opera de ispăşire şi de răscumpărare a lui Isus Cristos, săvârşită în Jertfa şi Învierea Sa. În unire cu Isus de la Cina din Urmă şi cu Cel de pe cruce, Biserica săvârşind astăzi Euharistia pe altare, aduce o jertfă de mulţumire lui Dumnezeu pentru iubirea Sa faţă de oameni, o jertfă de ispăşire a păcatelor, prin celebrarea morţii şi învierii Mântuitorului, în amintirea pecetluirii Noului Legământ cu Tatăl cresc. Acest mister ni se comunică şi ni se împărtăşeşte odată cu viaţa lui Cristos înviat, atunci când ne cuminecăm cu Preasfântul Trup şi Preascump Sângele Său. Euharistia este semnul viu al unirii noastre cu Isus. Pe această unitate cu Cristos se clădeşte Biserica spirituală, Trupul mistic al lui Cristos ale cărui mădulare suntem. „Căci trupul Meu este adevărata hrană şi sângele Meu adevărata băutură” (In.6,55).

Prin Sfânta Liturghie, nu se repetă ci, în mod tainic, se reactualizează Jertfa lui Cristos. Trupul şi Sângele Său devin o prezenţă reală, actuală şi vie în noi ca hrană sufletească sub forma Pâinii şi a Vinului: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt.28,20).

Se consideră că la celebrarea Sfintei Liturghii, în timpul consacrării sacramentului Euharistiei, are loc un adevărat mister care exprimă realitatea prezenţei lui Cristos ca om şi Dumnezeu adevărat, efect al cuvintelor sacramentale rostite de preot în numele lui Cristos, întru lucrarea Sfântului Spirit prin care se realizează prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos. La Cina cea de Taină Isus a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”; „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”(Mt.26,26-28).Tot atunci Isus a mai zis:.„aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc.22,19). Pe aceste temeiuri biblice se bazează şi instituirea Sfintei Taine a preoţiei.

Preoţia. Cuvântul preoţie îşi are originea în latinescul „presbiterum” care înseamnă preot, la care s-a alăturat sufixul „-ie” şi este sinonim cu sacerdot sau sacerdoţiu. Preoţia este taina prin care un om chemat de Dumnezeu primeşte calitatea de a interveni ca mijlocitor în numele oamenilor, pe lângă El, în cele sfinte, în folosul mântuirii, lucrând pentru venirea Împărăţiei Sale şi mântuirea sufletelor. Pe apostoli, Mântuitorul Isus Cristos îi investeşte cu puterea Spiritului Sfânt, chiar în prima zi a învierii Sale din morţi, seara când, stând în mijlocul lor le-a zis: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi. Primiţi Spirit Sfânt. Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine vor fi ţinute”(In.20, 21-23). Hirotonit, preotul primeşte puterea de la Cristos în vederea „zidirii Trupului Său”care este Biserica, sau „Poporul lui Dumnezeu”. Biserica se „zideşte” prin celebrarea cultului divin, îndeosebi Sacramentul Euharistic, care la rândul său se realizează prin actualizarea, la Sfânta Liturghie, a misterului pascal, Isus jertfit pe cruce şi înviat. Preotul, totodată, administrează Sfintele Taine şi propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia. Luat dintre oameni, pentru oameni, preotul este un slujitor al comunităţii creştine, al tuturor oamenilor, pe urmele lui Cristos, dând mărturie în faţa Dreptului judecător, prin toată viaţa lui.

Preoţia creştină este parte integrantă a misterului preoţiei lui Cristos:„Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Ps.110,4). Isus este Învăţător, Păstor şi Mare Preot. La rândul său, preotul este ambasadorul lui Cristos. Preotul îl personifică pe Cristos. „Sacerdos alter Christus”, adică preotul este un alt Cristos şi acţionează „in persona Christi”, în numele şi ca reprezentant al lui Cristos.

Preotul îşi găseşte identitatea adevărată şi deplină în faptul că este o emanaţie, o părtăşie şi o continuare a lui Cristos însuşi, marele şi unicul preot al Noului şi Veşnicului Legământ; el este icoana vie şi transparentă a lui Cristos. Preoţia lui Cristos, expresie a „noutăţii” absolute a istoriei mântuirii, constituie izvor unic şi modelul de neînlocuit al preoţiei creştine. „Preoţia este o împărăţie mai înaltă decât cea a împăraţilor, căci împăratul îşi pleacă al său cap sub binecuvântarea preotului” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Preoţia nu se transmite ereditar. Preotul trebuie să fie „înfrânat”şi un adevărat model în mijlocul credincioşilor. Cel hirotonit, dacă este căsătorit, trebuie să fie bărbat al unei singure femei şi acea femeie trebuie să nu fi fost văduvă. Preotul este chemat să retrăiască în viaţa sa spirituală iubirea lui Cristos faţă de mireasa Sa, Biserica. Preotul devine un semn viu al lumii viitoare care este deja prezentă prin credinţă şi iubire. Dragostea credincioşilor este singura comoară a preoţiei.

Maslu. Cuvântul maslu provine din cuvântul slavon „maslo” care înseamnă ulei. Maslu este o taina care se administrează pentru un creştin bolnav .

Maslu se mai numeşte şi „ungerea bolnavilor” care sugerează iminenţa suferinţei. Taina sfântului maslu este instituită de Isus şi atestată de Sf. apostol Iacob (5,13-14): „Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! […] Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului”. Ungerea cu ulei sfinţit este însoţită de rugăciuni specifice. Această taina se administrează de un preot sau de şapte preoţi.

Taina maslului este săvârşită în numele Sfintei Treimi. Prin ea se împărtăşeşte credinciosului bolnav harul nevăzut al tămăduirii sau uşurării suferinţelor trupeşti, întărirea sufletească, iertarea păcatelor. Partea văzută constă în ungerea cu ulei sfinţit, după ce se invocă, prin rugăciuni specifice, mila lui Dumnezeu prin puterea Sfântului Spirit asupra celui bolnav.

Taina sfântului maslu nu se poate confundă cu Taina sfântului mir. Dacă mirul împărtăşeşte credinciosului harul pentru viaţa duhovnicească în credinţă statornică, maslu se săvârşeşte la cererea bolnavului sau apropiaţilor săi, şi are ca efecte: unirea bolnavului sau a vârstnicului cu Patima lui Cristos; pace şi curaj pentru a putea suporta creştineşte suferinţele sau bătrâneţile; redobândirea sănătăţii; iertarea păcatelor care au dus la suferinţă, la tulburarea sufletului şi pentru răspuns bun la Dreapta judecată particulară şi universală.

Poate primi maslu orice persoană botezată care începe să se afle în suferinţă din cauza bolii sau a bătrâneţii. În mod normal este necesară spovedania prealabilă recentă. Ucenicii lui Isus au săvârşit această taină îndată după Cicizecime ca taină a Bisericii: „Şi alungau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc.5,13).

Căsătoria. Cuvântul căsătorie îşi are originea în cuvântul mai vechi „căsător” care înseamnă soţ şi din sufixul „-ie”. Căsătoria este o instituţie divină, una dintre tainele Bisericii, având ca principiu şi model comuniunea de iubire dintre Cristos şi Biserică.

Sfânta Taină a căsătoriei are la bază două porunci biblice: prima are ca punct de plecare creare omului. Dumnezeu a făcut pe om din ţărână, iar pe femeie din coasta bărbatului; „De aceia va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia s-a şi vor fi amândoi un trup” (Gn.2,24;Mc.10,7,8;Ef.5,31); şi al doilea are ca punct de plecare faptul că prin căsătorie cele două persoane formează un singur trup;„Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mc.10,9).„Taina aceasta mare este” (Ef.5,32), iar harul divin care sădeşte o dragoste curată în inimile viitorilor soţi este cheia de boltă a comunicării conjugale.

Cristos are menirea de a unifica iubirea cu viaţa, dragostea soţilor cu naşterea de prunci. Esenţa vieţii conjugale este legătura dumnezeiască a iubirii cu viaţa veşnică. Căsătoria sau fiinţa ei se bazează pe sensul dumnezeiesc de dăruire. Soţii primesc har şi dau viaţă. În iubirea conjugală se răsfrânge iubirea din cer care se vrea împărtăşită de cât mai multe persoane, ca iubire creatoare în care harul naşte şi o responsabilitate liberă şi conştientă a celor doi. Soţii nu sunt jumătăţi de familie şi numai împreună poartă responsabilitatea de a creşte prin iubire, a înmulţii iubirea şi a umple pământul cu rodul ei care sunt pruncii. Rostul sau menirea femeii este viaţa. Eva este prima soţie şi tot „ea a fost mama a tuturor celor vii” (Gn.3,20). Eva înseamnă viaţă.

Căsătoria este sfântă iar sfinţenia duce la pace, la linişte, la împăcarea cu sine. Şoaptele iubirii aduc liniştea ca taină a iubirii veşnice. Tăcerea este limba veacului ce va să fie. Cuvintele soţilor sunt pline de o tainică tăcere. Cuvântul Evangheliei este iubire şi când Isus vorbeşte, omul tace, ascultă, meditează şi se împărtăşeşte cu harul dătător de viaţă. Iubirea cheamă, iubirea invită, ea niciodată nu sileşte pe nimeni. Dar iubirea se naşte din curăţenie, din fidelitatea conjugală, iar din iubire se nasc toate felurile de bunuri. Fidelitatea conjugală este simbolul biruinţei purtat peste patimile înşelătoare iar bogăţia sufletului, pacea şi fericirea cuplului sunt mai mult decât argintul şi aurul.

Fecioara Maria a acceptat în mod liber să-şi jertfească trupul şi apoi a primit o dublă răsplată: maternitatea şi pururea feciorie devenind „Născătoarea de Dumnezeu”(în greacă „theotokos”).

Lumea în care trăim, presărată cu divorţuri şi avorturi este o lume care trebuie reclădită, din temelii, pe baza adevăratei iubiri născută din curăţenie. Familia, celula de bază a societăţii, poate salva o urbe, o ţară şi chiar lumea întreagă. Ea poate mântui întreaga suflare de viaţă de pe pământ.

Cea mai adâncă taină a Bisericii stă în identitatea ei cu Cristos. În Biserică se continuă lucrarea pe care Dumnezeu – omul, Isus Cristos a început-o în viata Sa pământească până la împlinirea escatologică, odată cu a doua Lui venire. Biserica este spaţiul în care întruparea Logosului în lumea aceasta se realizează mereu.

Cristos este chipul lui Dumnezeu Tatăl, iar în Cristos avem chipul întregii creaţii. Dumnezeu le-a creat pe toate prin Cristos, de la început. Şi le-a creat spre întrupare şi înviere. Dar între întrupare şi înviere se interpune Crucea, ca simbol al iubirii divine.

Iubeşte şi salvează viaţa şi lumea!

Măgeruşan Ioan

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]