Despre uriaşi şi focul nestins de la Podul Ciorbii

„Cătunul” Podul Ciorbii este unic în felul lui. Are îngropate în dealul, pe de o parte golaş, pe de altă parte sufocat de vegetaţie forestieră, atâtea legende şi povestiri fantastice care n-ar încăpea într-o carte de sute de pagini. Poveştile fac parte din viaţa cotidiană a celor vreo 11 familii, învăluite în misterul istoriei. Aici, în vârful dealului se mai văd şi astăzi urmele unei cetăţi medievale ce a cunoscut o maximă înflorire prin secolul al X-lea. De-a lungul anilor, căutătorii de comori s-au aventurat în speranţa îmbogăţirii peste noapte. S-au făcut, prin anii 70, săpături de specialişti arheologi bistriţeni. Se mai spune că, tot aici, şi-ar fi găsit sfârşitul un mare comandant de oşti, de unde a rămas şi numele zonei. Trecând la cele fantastice, să reproducem câteva fraze din scrierea unui iubitor în ale condeiului, bun cunoscutor al zonei: „Un om înalt, cu pălăria între crengile unui stejar de vreo 6-7 m stătea rezemat într-o botă cât o grindă de casă, nemişcat, la marginea drumului. Avea o faţă palidă, îmbrăcat în negru, cu ochii roşii ce-i scânteiau ca jarul. Pe urmeri purta un suman mare, tot negru, legat la mijloc cu o sfoară”. Erau uriaşii, ne confirmă şi bătrânul Aurel Pop care, deşi bolnav, ne-a povestit atâtea istorioare demne de a fi reţinute. Despre uriaşii de atunci, despre porţile de fier şi uşile ferecate, despre cetatea mare unde s-ar fi găsit monede de aur ori despre popa din Scai şi despre o altă zonă din apropiere care – zice scriitorul Aurel Pop – e unică în felul ei, mai întâi pentru că nu e o vale propriu-zisă ci mai degrabă o crestătură de paloş, purtat în veacuri stinse, la brâu de către fiinţe gigantice.
Lăsăm istoria şi pe uriaşii mileniilor trecute şi ne avântăm, la ieşirea din Nuşeni, pe un drum judeţean nemodernizat (dar mereu prins în plan pentru asflatare) şi ajungem la Podul Ciorbii. De o parte a văii îngheţate sunt terenurile bidienilor, de cealaltă, răsfirate sunt vreo 11 case şi anexe. Unele sunt pustii, gata-gata să se prăbuşească sub povara zăpezii. La câţiva metri, o casă locuită, după cum iese fumul din horn. Câinii, liberi, sunt paznici buni. Discut de la distanţă cu femeia ieşită în papuci din tindă. „Aştept copiii să vină de la şcoală, îi aduce autobuzul” şi vorbele femeii nu le mai înţeleg datorită gălăgiei câinilor. Îmi continui drumul şi, sub pădure, o casă arătoasă, solidă. Alături, un ţarc cu vrem 200 oi, iar în gradjul deschis zăresc şi bovine. Câinii şi aici sunt cea mai bună pază, mai cu seamă că, noaptea, din pădure, mai coboară şi prădătorii. Îmi vine în întâmpinare un bărbat ca un brad, drept şi sănătos. Se numeşte Nagy Alexandru, Şanyi, cum îl cunoaşte lumea, împreună cu ajutorul său. Deşi are un serviciu bun la Beclean, după program vine la Podul Ciorbii, la animale. „Dacă ai o dragoste pentru agricultură n-o poţi lăsa cu una cu două. Deşi îi destul de greu cu oile, cu vacile, cu producţia, cu statul aici în pustietatea asta, nu mă las, cât oi putea voi rămâne aici cu animalele mele”. Ascult iarăşi poveşti, întâmplări şi revine în actualitate plângându-se de starea drumului judeţean, întrebând: Când va fi modernizat? (aşteptând şi un răspuns).
Podul Ciorbii are lumină electrică şi apă la robinet. Povesteşte Aurel Pop: „Mă uit şi eu şi ce văd?! Focul cobora repejos coasta spre direcţia noastră de mers... focul ăsta înalt de 3-4 m parcă e în mişcare”. Focul luminos, de spre care spune, în scris, aşa de frumos, este adus acum în casele celor de aici. Primarul Ioan Mureşan nu a neglijat nici acest cătun (impropriu spus) de un pitoresc deosebit, cu o vegetaţie diversă, cu un aer curat, nepoluat şi unde şi acum circulă poveşti de spus la gura sobei. Câţi vor dori să se aşeze în această zonă de o rară frumuseţe rămâne de văzut?!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]