Iarăși, din Ocnița, dar cu tristețe…

Din Rai, roagă-te pentru noi, părinte Drăgan

A plecat la cele vesnice un prieten! A plecat dintre noi un suflet de aur. Am pierdut zilele acestea un sprijin moral, un tezaur, din păcate prea târziu, aproape prea târziu descoperit si oferit sufletului și întregii mele ființe. A plecat dintre noi un Preot al Domnului și, cu voia mea zic, neezitând – un Apostol al Domnului. Așa cum inspirat din inimă scrie poetul Menuț Maximinian, ’’ Părintele Vasile Drăgan, de la Parohia Ocnița, a fost chemat să slujească de acum în Catedrala Cerului. ‘’

Nu știu de ce și cum se întâmplă dar în ultima vreme pleacă, parcă chemați la o oaste nevăzută, prieteni, cunoscuți sau doar cunoștințe, tineri sau maturi și…arareori vârstnici! Se rup din inima mea mereu, mereu, petalele albe ale bucuriei, ale voioșiei depline dar bine temperate în sufletul meu tot mai agitat. Unde se duc? De ce se duc așa pe nesimțite, pe neauzite, cu o discreție neliniștitoare, cu o resemnare neghicită de nimeni și, parcă, cu o speranță nestrămutată că urcă această Golgotă a trecerii Dincolo în chip firesc, cu speranța că merg nu spre sfârșit ci spre un nou început…???
Nu știu ce să le mai spun cuvintelor din ființa mea tulburată. Cum să se mai înfiripe ele în aceste rânduri, cum să mai spună ele ce se întâmplă, ce mi se întâmplă…ce Ni se întâmplă!
Părintele Vasile Drăgan, născut într-o zi de 25 octombrie, zi însemnată în istoria națională românească, a fost un om simplu. Meseria lui, aceea de păstor de suflete a început-o, la Ocnița, acum peste 37 de ani! La început a fost un preot tânăr plin de voință întru ale Zidirii sufletești! Apoi, cu trecerea anilor a devenit un slujitor al bisericii Neamului și a lui Dumnezeu cel Viu, un ostaș vrednic de prețuire, care a cucerit, pașnic, cu calm, cu perseverență, cu modestie, cu discreție și cu iubire totală, neafișată niciodată ostentativ, întregul sat și toate sufletele unor enoriași pentru care Bunul Dumnezeu este începutul, viața, iubirea și sfârșitul! Peste ani Părintele Vasile a devenit, așa cum devin majoritatea preoților mireni din satele noastre românești, un Apostol, un Apostol viu, adevărat, slujitor al credinței ortodoxe dar și al Neamului. A plecat dintre noi cu discreția omului adevărat, cu demnitatea specifică sufletului țăranului roman. A plecat să predice în Catedrala Cerului pe deplin încredințat că multe mai are de facut pe acest pământ!
Trăim vremuri cumplite. Vremuri în care Țara se clatină sub loviturile neîncetate venite din toate părțile și mai ales din interior, din inima ei, din ființa ei. Dacă nu aș ști că așa a viețuit Neamul Românesc mai mereu în ultimele trei milenii, mi-aș pierde răbdarea! Dacă nu aș ști că Bunul Dumnezeu nu dă nimănui, nici chiar Neamurilor mai mult decât pot duce pe umeri, dacă nu aș ști că dintre toate lucrurile lăsate de Bunul Dumnezeu, Neamul dispare cel mai greu și cel mai de pe urmă, aș urla de disperare!
Ceea ce a fost mereu in veac Firesc, a devenit Nefiresc iar ceea ce a fost mereu Nefiresc, dintotdeauna, tinde să devină Firesc… Părintele Vasile Drăgan a luptat toată viața pentru firescul lucrurilor! Iubea lucrurile simple. A trăit în și întru simplitate! La liturghie era numai flacără, când aproape stinsă sub spuza smereniei, când aprinsă și caldă precum cuvântul și pomul înflorit, roditor. Avea o privire care te învăluia în bunătate. Avea un glas îngăduit, care nu impresiona prin sonorități ci prin tăria trăirii, prin forța rostirii Cuvântului cu care te cutremura! Și sub care se cutremura… Și, avea Apostolul Vasile Drăgan un dar al zicerii Predicii de după liturghie neîntrecut, neasemuit inconfundabil și irepetabil!
De aceea, amintirea dureroasă a trecerii sale prin lume și prin ființele noastre ne va urmări multă vreme, de aceea mai presus de suferința pe care o provocă sufletului lipsa, dispariția sa fizică dintre noi, ne va fi dor de înțelepciunea sa, de mângâierea Cuvântului său dăruit cu Harul Bunului Dumnezeu. Râmân în urmă, râmân în suferință cei trei fii ai săi, crescuți întru spiritul și întru educația serioasă, temeinică și dăinuitoare – Vasile-Leon, Veronica-Cornelia și Mihai! Și mai râmâne, însingurată, Doamne preoteasă, învățătoarea Mariana Drăgan, un alt adevărat Apostol al Școlii românești ziditoare de oameni și caractere.
Nu există consolare. Nu există alinare. Dar n-a murit Speranța. Nu există o ieșire care să îndrepte lucrurile spre ceea ce a fost pe când părintele Vasile Drăgan mai era printre noi, dar ne rămâne intact verbul, Cuvântul lui și mai presus de toate ne însoțește ferm Credința semănată de el vreme de 37 de ani, așa ca o cale spre liniște, spre înțelegerea neînțelesului și spre acceptarea a ceea ce ne este parcă imposibil de acceptat!
Mulțumim Părinte! Atunci când o să bați smerit la ușa Raiului, desfă desaga ce o porți cu tine și scoate de acolo iubirea pe care ai semănat-o la Ocnița, bucuriile și mulțumirea sătenilor care te plâng acum, osteneala cu care, cu timp și fără timp, ai zidit în satul meu și al nostru toate bucuriile vieții dăruite de Domnul!
Iar de acolo, din Rai, roagă-te pentru noi așa cum numai tu știi să o faci…

Florentin Archiudean

Comentarii

10/05/16 21:20
Hottongue

Impresionant.
Dumnezeu să-l odihnească. Hristos a înviat. Și dacă Hrisos a înviat, și noi vom învia.

11/05/16 00:52
Daniel Catinean

Dedicata parintelui Dragan.

LEGATURA CU TINE

Pretutindeni, unde ma feresc de necaz,
Pretutindeni, unde caut norocul,
Pretutindeni, unde caut dragostea,
Inainte sa le gasesc, Te gasesc pe Tine.

Plang, cand ascult cantecele Tale,
Plang, cand vad copiii Tai,
Plang, cand vad sinagogile Tale,
Plang, caci plang pentru Tine.

Numai in plans gasesc libertatea,
Numai in plans gasesc linistea,
Numai in plans gasesc legatura cu Tine,
In plans Te am pe Tine, numai pentru mine.

Si acuma, ca vad soarele din nou,
Si acuma, ca simt inima mea din nou,
Si acuma, ca leg sufletul meu cu Tine,
Simt responsabilitatea fata de Tine. Norocul meu!

DER DRAHT ZU DIR

Überall, wo ich dem Unglück entgehe,
Überall, wo ich das Glück suche,
Überall, wo ich die Liebe brauche,
Bevor ich sie alle finde, finde ich Dich.

Ich weine, wenn ich Deine Lieder höre,
Ich weine, wenn ich Deine Kinder sehe,
Ich weine, wenn ich Deine Synagogen besuche,
Ich weine, weil ich für Dich weinen muss.

Nur im Weinen finde ich die Freiheit,
Nur im Weinen finde ich die Ruhe,
Nur im Weinen habe ich den Draht zu Dir,
Im Weinen habe ich Dich nur für mich.

Und jetzt, weil ich die Sonne wieder sehe,
Und jetzt, weil ich mein Herz wieder spüre,
Und jetzt, weil ich meine Seele mit Dir verbinde,
Fühle ich meine Verantwortung zu Dir. Mein Glück!

Antwerpen, 2016.05.08
© Daniel Catinean

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5