DOI SCRIITORI CLUJENI

Un scriitor important clujean este VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ, prozatoare formată şi redactor-şef, care a debutat, în anul 2007, direct cu un roman, îndrăzneţ şi stufos: „CIOCOLATĂ AMĂRUIE”, radiografiind societatea românească, după Revoluţia din 1989. Al doilea roman al său: „O PICĂTURĂ DE SÂNGE” (Editura Limes, 2008, colecţia „Romanul românesc al secolului XXI”), continuă, in crescendo, o viziune realistă, amplă, despre lumea, aflată într-o veşnică tranziţie, despre mizeria spiritului: trivialitatea, agresivitatea, vulgaritatea ş.a., specifice vremilor „tulburi”.

Romanul „O picătură de sânge” abordează o temă şi veche, şi nouă, de îndată ce o găsim (şi) în Biblie: a copilului schimbat, rătăcit, pierdut, regăsit, – iar astăzi, într-o absurdă eră a adopţiilor, a fertilităţii „controlate” şi a „planificării familiale”, când pruncii sunt, precum căţeii, pentru unii, doar marfă, obiect de schimb etc.

Personajul central al cărţii este o mamă, o adevărată eroină, inginera INA VANCEA, care constată, cu ocazia unor analize medicale de rutină, că fiul ei, Vladimir, nu este fiul ei biologic, având o grupă sanguină străină până şi de cea a tatălui său!... „Pentru o clipă eu însămi m-am întrebat dacă nu am călcat strâmb”, afirmă, autoironică şi tristă, în momentul relevării şocantului adevăr.„Am plecat cu alt copil acasă, din maternitatea Stanca”, adaugă, conferindu-i subiectului romanului o dimensiune metafizică şi tragică. Ea le vizitează, pentru a afla adevărul, pe toate cele şase mame care au născut deodată cu ea, în Clinica de Obstetrică-Ginecologie „Dominic Stanca”, în aceeaşi zi, de 26 noiembrie 1988, privindu-l cu aceeaşi iubire ca până acum pe copilul schimbat, pe care îl educase şi crescuse şi pentru care nu încetează să se simtă „mama reală”. Devine, încetul cu încetul, „un Oedip feminin” , ce caută obsesiv Adevărul, chiar dacă acesta i-ar aduce nebunie sau moarte.

Ina Vancea intră în conflict cu toată familia sa; călătoreşte intempestiv, în Italia, unde una din mamele colege de salon de odinioară muncea, în Ancona. Nu-şi găseşte fiul nici acolo, se întoarce şi-şi continuă investigaţia, cercetarea detectivistică, întâlnindu-se, rând pe rând, cu toate femeile aflătoare în maternitate în aceeaşi perioadă, pentru a le vedea copiii, în speranţa că va vedea, pe chipul vreunuia dintre băieţei, trăsăturile soţului ei sau pe ale sale. La ţiganca Isabela se întoarce şi a doua oară; aceasta are mai mulţi copii şi, în urma eforturilor disperate ale familiei Vancea, va recunoaşte că şi-a dat seama, cu mult timp în urmă, că unul dintre fiii ei nu avea prea multe în comun cu ceilalţi copii ai familiei Mureşan-Moldovan, motiv pentru care a şi acceptat să-l vândă la negru, adică fără acte, unui cuplu care-l trecuse peste graniţă ascuns printre bagaje. Înţelegând că este vorba despre fiul ei biologic, Ilinca Vancea călătoreşte în Anglia, pe urmele lui, împinsă de dorinţa de a afla Adevărul.

Copilul care, de drept, ar fi trebuit să fie Vladimir Vancea, căpătase, în familia de romi, numele ROBERT, iar „părinţii adoptivi” l-au botezat, în religia anglicană, ARCHIBALD!... Sub acest nume îl găseşte mama disperată. Copil, prunc, fiu – regăsit!... Familia Smith este descrisă cu o uimitoare autenticitate de VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ. Pruncul dus (ilegal) în Great Ayton – Middlesborough (Marea Britanie), cumpărat ca un obiect de la ţiganii lipsiţi de scrupule, a rămas în Albion clandestin (în absenţa actelor de adopţie, nu i s-a putut conferi o identitate!), nefrecventând din acest motiv şcoala, în ciuda celor şapte ani împliniţi. Astfel, în chip miraculos şi după recursul la o psihologie insondabilă, specifică feminităţii, copilul schimbat de două ori pierdut, înstrăinat, se întoarce la mama sa adevărată (INA VANCEA), graţie înţelegerii de care dă dovadă mama adoptivă Marjorie Smith.

Arhetipul romanului „O picătură de sânge” rămâne Mama (Madona) cu pruncul în braţe, descoperit de Freud la popoarele antice, mediteraneene şi reluat în Creştinism, în Maria şi Fiul ei (Isus). Prin simbolul esenţial al „picăturii de sânge” (care e pruncul), mamele „retrăiesc măreţia dumnezeiască, din timpul Creaţiei dintâi!...”, adăugând o abisală şi insondabilă unitate originară, care însă îndepărtează pe părinte, pe tată! „– Ce ai alege, dacă ar trebui să alegi între mine şi copil?...”, îşi întreabă Ina Vancea soţul, abia întoarsă din maternitate. Opţiunea ei este categorică: „ – Eu aş alege copilul!...”, în timp ce Vlad Vancea ar alege-o pe ea. Complexitatea, uluitoare şi cumplită, a problemei, a născut, în Dreptul Roman, spre ilustrare, o teribilă lege imuabilă: „Mater certa – Pater incertus”!... În lumea modernă, atee, tatăl ar alege-o, totdeauna, pe mamă! Iar Mama l-ar alege, întotdeauna, pe prunc!...

„Copilul – fundamentală lege nescrisă, care stăpâneşte (era să zicem guvernează!) viaţa unei mame, încă din fecioria ei, „când trupul pur visează să prindă rod”!...; „A pierde o sarcină”, iată o expresie atee! „A pierde copilul”, iată o „pedeapsă”, o „încercare divină” şi o suferinţă sacră”!

În epoci conduse, ne sugerează VOICHIŢA PĂLĂCEAN-VEREŞ, de „oficii naţionale de adopţii”, de „specialişti în fertilitate”, „planificare familială” şi „fecundare în vitro”, vremi în care copilul poate deveni o piesă de schimb, o mică marfă, promiţând (guvernele) ordonanţe şi noi legi îmbunătăţitoare, ascunzând „adevărate afaceri cu copii, cu suflete”, – scriitoarea Voichţa Pălăcean Vereş a surprins, în romanul „O PICĂTURĂ DE SÂNGE” , mitul unic al femeii-mame, născătoare şi crescătoare, care îşi pierde, îşi caută şi îşi regăseşte, în cele din urmă, fiul – „dilema judecătorului legendar Solomon”, în vechime, iar astăzi o continuitate (ameninţată) a civilizaţiei, în care, spre o pildă – după mamă se dă naţionalitatea fătului. Suferinţa mamelor, văzută şi azi ca o tragedie (mama – Iocasta!), însă (şi) fatalitate, dată de Dumnezeu, de „soartă” – „pruncul – picătură de sânge”, dincolo de o „ combinaţie aleatorie de gene – şi un miracol dumnezeiesc”.

Romanul doamnei Voichiţa Pălăcean-Vereş este, întru toate, o viziune despre femeile mame, o profundă şi cu totul remarcabilă realizare artistică.

*

DINU VIRGIL URECHE, întemeietorul Editurii Napoca Star este un excepţional scriitor de formaţie ştiinţifică (informatician), însă şi filolog (poet, prozator şi dramaturg), care şi-a tipărit, de curând, o nouă carte: EXERCIŢII DE SUFLET, ambiţios volum de eseuri, articole şi chiar micro-poeme, mai numite (şi) „pastile provoca(n)te”.

DINU VIRGIL rămâne o conştiinţă profund creştină, în vremi de tranziţie, atee, aşteptând de la noi „sete” şi „râvnă de purificare” şi „împliniri, care să ne mântuie”! „OMUL – altar de aducere aminte al lui Dumnezeu; BIBLIA – o „carte a recordurilor” – „despre un univers creat în şase zile; despre un Om (Isus), ce a doborât toate recordurile , în iubire” şi în dăruire; şi biruinţa cea mai mare – aceea împotriva nevolniciilor lumii; curăţarea păcatelor celor ştiute şi neştiute; şi făgăduinţa veşniciei”. Poetul devine şi o conştiinţă critică, în faţa unei ere „profane”, elogiindu-i pe acei creştini profunzi şi adevăraţi, „ce se nasc rar, mor repede şi numai unii învie”; despre „bisericile, ce se vând bine în loc să fie case ale sufletului şi locuri de refugiu”.

Poetul şi scriitorul DINU VIRGIL URECHE „se simte bogat, pentru că are o limbă şi o mulţime de cuvinte, pe care le-a primit cu împrumut, poposind în grădina lor. Va trebui să le scot la lumină şi să le ofer înapoi omenirii. Ştiu că n-o să scap nepedepsit”, afirmă el.

DINU VIRGIL URECHE are, ca pot, un destin aparte, poate chiar unic: s-a născut într-un sat al veşniciei (Ilva năsăudeană), care are o gară, ce l-a legat de ideea mistică de drum, de străzile copilăriei, de aşteptări şi plecări, de trenuri întârziate, sau pierdute – „pe unele le prinzi, le foloseşti; pe altele le scapi, nu sunt ale tale” etc. Unora din ele, poetul le-a devenit prizonier, i-au intrat în destin, transformându-l într-un călător şi un aventurier al spiritului, mereu grăbit „să-şi calce sufletul în picioare”, în căutarea parfumului de odinioară al satului şi copilăriei, în căutarea părinţilor, amintindu-şi de „pâinea de drum, ce ne aşteaptă, întotdeauna, pâinea punerii înainte!...”

Sunt demne de elogiu aceste idei, înveşmântate, creştin, care le-au fost interzise, desăvârşit, poeţilor, înainte de Revoluţia din 1989. Şi, iată, amintindu-şi de „magia... Hollywood-ului”, el va adăuga, ironic: „... alte Eve oferă, azi, mere, iar alţi Adami îşi arogă dreptul de întâiul născut!... Din mărul cunoaşterii s-a cioplit crucea Învierii!”...”

Un diavol modern „a putut stoarce minţile unora, de nu mai păstrăm nimic, din amintirea de negândit de frumoasă a Paradisului! Sunt o haină găurită şi veche, însă vreau să stau şi eu, în capul mesei”, afirmă, cu nesfârşită ironie, poetul. „Poartă-mă, Doamne, măcar o clipă aproape de inima ta!...”

Şi cum Biblia copilăriei a rămas deschisă, uitată, pe o masă, în sat, Poetul şi-a cumpărat, la oraş, simbol „semnificant”, o altă Biblie, care, însă are şi fermoar!.., sugerându-ne ceva despre... „cuvinte înlănţuite, sau despre... libertăţile, aflate în lanţuri!...”

Întoarcerea Poetului spre copilărie, amintirea pâinii de acasă, elogiul locului natal, trenurile şi drumurile rămân pentru DINU VIRGIL URECHE „ferestre ale spiritului”, ce ne luminează minţile, făcându-ne, parcă, să plutim în văzduh, în memoria Paradisului regăsit”.

Copil al „Cărţii Cărţilor”, care, pe timpurile bunicilor şi străbunicilor, „costa cât o pereche de boi”, DINU VIRGIL URECHE vorbeşte despre „bagajul îndoielii”, cel ce face sufletul greu; trage în jos fiinţa, dezumanizează şi îndobitoceşte!...”. Apoi, despre „fântâna speranţei şi despre profunzimea Învierii şi Mântuirii!....”, neignorând „sufletele, care întârzie să se purifice, rămânând.... second hand, într-o dubioasă sete de concurenţă şi publicitate, oferte şi supra-oferte, extra, mega, giga, hipo, hiper-reduse şi promoţii!... Noi suntem reclama faptelor noastre, vânzându-ne ieftin şi cumpărându-ne scump, de multe ori! Preţ trecând prin ochii altora, consistenţă într-un clarobscur”, în vremi ale „omului recent”; apoi în care „vin, iată, la televizor, veşti mari, despre ţărani!...” Doamne, şopteşte Poetul, să dea el, Ţăranul o lege: „Dumnezeu există şi aici şi acolo!... Nu-l ciopliţi!... Învăţaţi să auziţi şi să vedeţi!... Să-l simţiţi!...” „Restul este oraş, telenovele, internet!...”.

„NU SUNTEM PROPRIII NOŞTRI CREATORI” ar putea fi moto-ul întregului volum EXERCIŢII DE SUFLET, în sens cioranian, „ exerciţii de admiraţie faţă de Cel Unic, faţă de Creatorul Divin. Poetul este, şi el, un creator de cuvinte, dăruit şi hărăzit de Cel înalt!... Scrierea „destinului”, citirea „în stele”, socotirea şi socotitul, privirea-privegherea şi glăsuirea-cântarea, psalmodierea (poemele) şi rugile-rugările-rugăciunile, mângâierile, mirările şi atingerile – sunt şi rămân, miracole ale sufletului, dar şi ale trupului nostru, plin de râvnă şi de multe ori neputincios; „plin de sete, de lumină şi mântuire, alegând şoapta din Bethleem, în locul ţipetelor comerţului – pe scările TEMPLULUI”.

Scriitorul DINU VIRGIL URECHE se exersează, cu strălucire, aproape în fiecare carte a sa – iar aceasta este a noua, în sfera filosofiei morale, creştine; şi a laicatului religios.

CONSTANTIN ZĂRNESCU

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]