Dor de Dragobete

Radu Băeș

„Era cândva, nu mai știu când
În toiul unei ierni de vis
(Așa-mi spunea, cu glas plăpând,
Bunica-n casa-paradis)

Lumina lămpii pâlpâia
Și umbrele își făceau jocul,
Cingeul parcă fâlfâia,
Când nu lăsam să moară focul !

Afară scârțâia țâțâna
Și un lătrat răsuna vag,
Pe clanța ușii am pus mâna,
Dar nimeni nu era în prag.

Mințit-a oare veriguța
Ghicită-n cumpănă de an?
Sau voi rămâne ca Măriuța,
Tot așteptând vreun bogătan?

În timp ce frământam păreri
O umbră mare pe-un perete
Zâmbea aidoma ca ieri…
Nu era oare Dragobete?

Săgeata lui de-ar săgeta,
Mi-aș pune inima în joc,
Dar cum venea, așa pleca
Eu priveam dusă acel loc.

Prin casă licăreau scântei
Și gânduri multe, mute,
Demult au adormit ai mei
N-avea cine să te-asculte!

Doar umbrele nepăsătoare
Săpau iar șanțuri în obraz
Și câte-o stea bănuitoare
Mai frământa al meu necaz.

În locul meu de pe cuptor
Era și cald și era bine,
Dar somnul - ins cuceritor -
Nu se lega de mine.

Simțeam că trebuie s-aștept,
C-așa fac alte fete,
Dar inima-mi zvâcnea în piept,
De dor de Dragobete!

Of! De săgeata lui măiastră
Am vrut să fiu atinsă,
Dar nu avenit pe fereastră,
Când lampa era stinsă.

Mă frământam ca aluatul,
De asuda și grinda veche,
Focul și-a-ncetat cântatul,
Eu torceam gânduri nepereche.

Așa m-au prins în fugă zorii:
Cu ochii plânși, înnourați,
Pe uliță treceau feciorii
Mânându-și doru-ngândurați.

Din uliță striga vecina:
<<- Alegi, Mărie, tot alegi?
Las’ să aleagă și Vergina
Că iar se duc aste Câșlegi!>>

Dar mama i-o întoarse rău,
Știind vecina ce plătește:
<>

Stăteam năucă, fără glas,
Torcând din vorbele vecinei,
Gândindu-mă că am rămas
Ca oaia rea în dosul stânii!

Nopți de-a rândul mă topeam
De Dragobete-mi ardea dorul,
Liniștea-mi n-o mai aflam
Și gându-și lua zborul.

Prinzându-se de nu știu ce
Ca într-un vis feeric
În care-aveam nevoie de
Surâsul lui himeric.

Și nopți de-a rândul îl visam
Înconjurat de alte fete,
Stingheră, plânsă-n colț stăteam,
Nutrind la Dragobete.

Oi fi eu oare blestemată?
Pe capul meu un rug s-a pus?
De nu sunt ca și altă fată?
Și Dragobete unde-i dus?

Pe gânduri mute alergam,
Când lampa jocul și-l făcea,
Și așteptam, tot așteptam,
Dar visul nu mi se-mplinea.

Păreri și vreri nemaitrăite
În hăul nopții apăreau,
Vise rămase netivite
Aidoma se destrămau.

Și-un haos și un vălmășag
Se cuibăresc în a mea minte,
Ah! Cât aș da s-apară-n prag
Un Dragobete fără minte!

Și lampa iar se stinse lin
Aprofundând neantul,
Solii din vatră parcă vin
Tot unul după altul.

Trecu o noapte, poate zece,
Nimic din vreri nu se lega,
Oare-i vreo babă să-mi dezlege,
Să dea în bobi cu vraja mea?

Doar dimineața-n geam când bat
Știute zori zeflemitoare,
Mă prind cu ochiu-nlăcrimat,
Nefericită, doritoare”.

Și mama-și trage răsuflarea,
Privind la poarta dinspre drum
La cum se pierde-n zări cărarea…
Eu cum să-i spun ce simt acum?

Dar mama-și potrivi iar glasul:
„Era duminică și-n sat
Înspre conzum își zoreau pasul
Feciorii-ajunși de însurat.

Și fetele de măritat
Gătite ca de sărbătoare
Porneau spre șura lui Ignat,
La hora satului cea mare!

Sfioasă, rujă temătoare,
Cu-obrajii roșii ca de foc,
Eram și eu în păr cu-o floare…
Și câtă lume la un loc!

Începu jocul și perechi
Din grupul mare se desprind,
Rămân pe margine cei „vechi”
Și babele-ncet chicotind.

Rămase Ion, vecinul care
Mă întrebase dacă joc,
I-am spus că-s obosită tare…
(Ochi pentru el n-aveam deloc!).

Și, cum stăteam eu abătută,
O babă vorbele-și lega:
<>

I-am spus că jocul următor
Va fi al meu orice va fi,
Prin vene-mi trecea un fior,
Când ea reîncepe-a chicoti.

În vremea asta,-ntr-un ungher,
Stătea, privirea-i ațintită,
Un Făt-Frumos, un pic stingher,
Cu fața din zâmbet croită.

Îl văd și-mi pare cunoscut,
Chiar îmi ochește pentru-o clipă,
Și simt – ori poate mi-a părut –
Că m-a atins cu-a lui aripă.

Deodată inima-mi tresare
Și joacă-n ritmuri săltărețe;
Dar Făt-Frumosul unde-i oare?
S-a dus… nici nu i-am dat binețe!

Și-un foc mă-nvăluia treptat,
Obrajii-ardeau și îmi părea
Că mă privea întregul sat,
Că totu-n jurul meu juca.

Și se-nvârtea și podul șurii
Și fânul parcă se juca,
Un zâmbet lin, în colțul gurii,
Încet-încet îmi înflorea.

De-abia atunci zării pe Ion,
În fața mea, spunându-și oful,
Trezită parcă dintr-un somn:
-Ioane, hai, să-ncepem jocul!

Și-atâția ochi pe noi ședeau
Cu o lumină arzătoare,
Pe margini, babe chicoteau,
Iar un surâs, în depărtare,

Atunci văzutu-l-am deplin
Și inima-mi tresălta iar,
Tot ce-a fost gol, acum e plin.
Și ochii lui - săgeți de jar.

Dispare zâmbetul zeiesc,
Nici umbra lui nu se mai vede;
Afar’, degeaba mai privesc…
Înspre ce locuri mai purcede?

În clipa aceea, Ion din vale,
Mă prinse de mână ușor,
Prin ceilalți croindu-și cale:
<<-Mă joci, Mario? De nu, mor!>>

Stăteam năucă. Eu visam ?
Pe Ion știutu-l-am de mic,
De câte ori cu el eram,
Nu îmi spunea nicicând, nimic.

În poarta șurii-a apărut,
Un zâmbet larg, deodată,
Era parcă sculptat și mut,
Și cum veni, se duse-ndată.

Uitasem că Ion, săracul,
Îmi strângea mai tare mâna,
Eu urmăream în zare pe-altul,
Frumos și tandru, bată-l vina!

Dar el s-a dus, n-a mai venit,
Nici zâmbetu-i șăgalnic,
În față-mi, Ion, încremenit,
Simțea jocu-mi năvalnic:

<<-Alungă-ți negura din suflet,
Demult voiam să îți cer mâna,
Să-ți însoțesc frumosul umblet…
Iubirea fie-ne stăpâna!>>

Și, uite-așa, Ion din vale,
Deși dorit de multe fete,
A fost al meu. Că pe-a mea cale,
Mi l-a adus el, Dragobete!”

Aș vrea s-o-ntreb, câte n-aș vrea,
Dar mă sfiesc și-mi pare greu,
„-Hai, lasă, nu te frământa,
Intră bunica-n gândul meu.

Când ți s-a-mplini sorocul,
Tolba lui, de săgeți plină,
Va poposi lângă socul
Ce-a-nflorit, știi, în grădină.

Și-o săgeată potrivită
Va mușca odat’ cu sete…”
Clipa când va fi sortită?
Ah! Mi-e dor de Dragobete!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5