Două cărţi ilvene

Neastâmpărul editorial al Veronicăi Oşorhean e confirmat de curând, când scoate la Editura Grinta Cluj-Napoca (2013) două volume de proză: „Traista cu pătrăţele” şi „Duioşie peste umăr”. Acestea se adaugă celorlalte 10 cărţi tipărite din 1999 încoace: poezie, proză, studii monografice şi consemnări din acelaşi domeniu.
Cele două tipărituri nu sunt de încadrat într-o specie literară, nicidecum în vreun compartiment etnofolcloric. Le-am cunoscut înainte de a fi trimise la editură şi am purtat o comunicare epistolară cu autoarea în acest sens.. Textele sunt construit în trei registre creative, sunt un melanj de proză narativă propriu-zisă, de compoziţii duios-ironice pentru copii şi de evocare (tangent) etnografică.
Născută în Leşu, de la Poalele Munţilor Bârgăului, şcolită la Liceul „Petru Maior” din Gherla, dăscăliţa Veronica Oşorheian se stabileşte de ani buni la Alba Iulia. Dar, lăuntric – sufleteşte şi spiritual - nu s-a despărţit niciodată de lumea satului natal, de tradiţiile zonei noastre, cea a Văii Ilvelor, a Năsăudului şi Bistriţei. Transpare acest ataşament şi în cele două volume.
Beletristic, ele sunt cărţi de delicateţe, nostalgie şi umor, toate legate de matricea sa existenţială. Mă alătur opiniei doamnei cercetător ştiinţific dr. Gabriela Mircea, din finalul postfeţei sale la poemul „Fata Pădurii” (2010):
„La această nouă apariţie editorială /Ed. Reîntregirea, Alba Iulia – n.n./, Veronica Oşorheian se încăpăţânează, de asemenea, să atragă, foarte convingător, atenţia asupra înzestrării artistice a celor din Leşu Ilvei, localitatea sa natală, pentru care a făcut o veritabilă obsesie, prezentându-i istoria şi oamenii, în câteva lucrări cu trăsături monografice, bine primite de către publicul larg şi de către specialişti.” (Apropo de titlu „Duioşie peste umăr”: „peste umăr”, adică înapoi la ce ai lăsat).
Cele două recente apariţii editoriale sunt, dincolo de valoarea lor literară, o replică pe care Veronica Oşorheian o dă (după cum spune ea însăşi), la „dezordinea şi disoluţia actuală ale oamenilor trăitori pe Valea Ilvelor.” Leg această consideraţie a distinsei scriitoare de afirmaţia recentă a magistrului Sever Ursa de la Maieru; „Totuşi, Carpaţii au ocrotit dintotdeauna existenţa românilor”.
Unor virtuali cititori li s-ar putea crea impresia că aceste două volumaşe ar fi cărţi destinate copiilor. Ei bine, eu nu cred în sintagma „literatură pentru copii”. E posibilă, uneori, expresia „texte pentru copii”. Prozele lui Creangă, Emil Gârleanu, fraţii Grimm, Anderson, Mark Twain nu pot fi receptate cu adevărat decât de omul adult. O povestire sau o poezie, o metaforă sau o alegorie nu pot fi percepute decât de omul matur, că e cultivat sau nu. Plus că, în zilele noastre, aşa-zisa „literatură pentru copii” e jenant a mai fi considerată mijloc de educaţie morală şi/sau cetăţenească; în cazul acesta avem a face cu un reziduu al timpului bolşevic, când orice manifestare cultural-artistică trebuia să slujească propaganda regimului comunist.
Or, cele două cărticele sunt ferite de aceste prejudecăţi, metehne, primejdii.