DRAGOBETELE

Sărbătorile creştine sunt zile anumite din cursul anului bisericesc închinate fie amintirii unor fapte din istoria mântuirii, fie adorării lui Dumnezeu, fie cinstirii unora dintre sfinţi. Acestea se deosebesc de celelalte zile ale anului prin aceea că noi, creştinii, încetăm ocupaţiile obişnuite şi mergem la biserică ca să luăm parte la sfintele slujbe ca, împreună cu sfinţii slujitori, să înălţăm şi noi rugăciuni către Dumnezeu, cerând iertare de păcate şi sănătate.

Sărbătorile au fost rânduite ca să dăm odihnă trupului şi, în acelaşi timp, să ne îngrijim – în chip deosebit – de cele ale sufletului.

În timpul anului bisericesc, înafara duminicii, sfânta Biserică a rânduit şi alte sărbători. Unele dintre ele sunt mai însemnate numite sărbători domneşti sau praznice împărăteşti închinate Sfintei Treimi, iar altele sunt sărbători ale sfinţilor mai aleşi, între care, la loc de cinste, sărbătorile Maicii Domnului.

Praznicele împărăteşti sunt:

1. Sfintele Paşti sau Învierea Domnului, care este cea mai veche şi cea mai veche şi cea mai mare sărbătoare creştină, ,,sărbătoarea sărbătorilor şi praznicul praznicelor’’, cade duminica şi se sărbătoreşte trei zile;

2. Înălţarea Domnului, care cade întotdeauna joia, la 40 de zile după Sfânta Înviere;

3. Pogorârea Duhului Sfânt – Rusaliile – la 50 de zile după Sfânta înviere şi la 10 zile după Înălţarea Domnului;

4. Schimbarea la faţă a Domnului, la 6 august;

5. Naşterea Domnului – Crăciunul – la 25 decembrie;

6. Tăierea împrejur a Domnului, la 1 ianuarie;

7. Botezul Domnului – Boboteaza – la 6 ianuarie;

8. Întâmpinarea Domnului – Stretenia – la 2 februarie;

9. Intrarea Domnului în Ierusalim – Floriile sau Duminica Stâlpărilor – cu o săptămână înainte de Paşti;

10. Între praznicele împărăteşti se numără şi Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

Primele trei sărbători şi a noua sunt sărbători cu dată schimbătoare pentru că depind de data Sfintelor Paşti, care se schimbă în fiecare an, dar sunt fixe ca zi din săptămână, celelalte sărbători cu dată fixă, adică ele cad în fiecare an în aceeaşi zi a lunii, dar nu în aceeaşi zi din săptămână.

Sărbătorile închinate Maicii Domnului sunt:

1. Naşterea Maicii Domnului – Sfântă Măria Mică – la 8 septembrie;

2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, la 21 noiembrie;

3. Bunavestire – Blagoveştenia – la 25 martie;

4. Adormirea Maicii Domnului – Sfântă Măria Mare – la 15 august.

Spuneam mai sus că, între sfinţi, loc de cinste o preamărim pe Maica Domnului, preacurata Fecioară Maria, cea mai presus decât toate puterile cereşti, ,,mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii’’ şi care a atins cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii între oameni. De aceea cinstirea pe care o datorăm ei se numeşte supravenerare.

Un cult de cinstire sau venerare datorăm sfinţilor rânduiţi de Biserica noastră precum şi sfinţilor îngeri.

Sărbătorile sfinţilor mai însemnaţi – repetăm, mai însemnaţi – sunt:

1. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, la 26 octombrie;

2. Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la 8 noiembrie;

3. Sfântul Mare Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, la 6 decembrie;

4. Sfântul Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, la 27 decembrie;

5. Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, la 1 ianuarie;

6. Sfântul Proroc Înaintemergător şi Botezător Ioan, la 7 ianuarie;

7. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, la 23 aprilie;

8. Sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena, la 21 mai;

9. Sfinţii apostoli Petru şi Pavel – Sânpetru – la 29 iunie;

10. Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, 20 iulie.

*

* *

Pentru noi românii, la loc de cinste, aproape de inimă, sunt şi sărbătorile naţionale, dar şi cele populare. Printre acestea din urmă, un loc aparte îl ocupă şi sărbătoarea Dragobetelui.

La 24 februarie se iubeşte. Se iubeşte în stilul dulce românesc, în cel mai curat şi mai intens mod. Este zi de primăvară, iar natura – încet, încet – revine la viaţă, păsările presară bucurie, florile anotimpului ne încântă simţurile, voia bună este la ea acasă pe plaiurile mioritice.

Este ziua lui Dragobete, numit şi Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeş şi puternic, care ne aduce iubirea în casă şi în suflet.

Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic asemenea lui Eros al vechilor greci şi a lui Cupidon al romanilor care, oficia în cer – la începutul fiecărei primăveri – nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat şi în rândul oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor, din sudul şi din nordul Dunării.

Din păcate, acestea tind să fie tot mai mult uitate de români – mai ales de către cei de la oraşe – şi înlocuite cu sărbătoarea comercială americană a Sfântului Valentin, împrumutată de la fraţii noştri catolici, pentru că ei – americanii – nu au sfinţi, ca să nu spunem că n-au nici un Dumnezeu. La sate însă, în special, tradiţia străveche, riturile vechilor traci rămân încă vii. Românul de aici îşi mai aduce aminte şi, în unele părţi chiar mai păstrează, obiceiul de demult al fetelor şi băieţilor care, în ziua lui Dragobete se găteau cu haine curate,de sărbătoare, şi porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioare, pe care le aşezau la icoane sau le foloseau la diverse ,,farmece de dragoste’’. Înspre ora prânzului, fetele porneau în fugă spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat, şi nu unul oarecare, ci acela pe care îl îndrăgea. Dacă îşi prindea aleasa (şi sigur o prindea), acesta îi fura o sărutare, în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici a rămas şi zicala ,,Dragobetele sărută fetele!’’, mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, ce purtau în suflet speranţa primirii cât mai multor săruturi, ce erau menite să le aducă acestora dragoste deplină în viitor. Un alt obicei al fetelor era acela de a strânge omătul ne topit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase.

În unele locuri, flăcăii strânşi în cete sau fetele în grupuri obişnuiau ca, în ziua de Dragobete să îşi cresteze braţul apoi îşi suprapuneau tăieturile în formă de cruce, devenind astfel fraţi, respectiv surori, de cruce.

Tradiţia mai spune că în această zi, în care Biserica sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, întrerupeau orice muncă însă, îşi curăţeau şi îşi aranjau casa pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur ci însoţit de zânele numite Dragostele, care le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor. Fiecare avea grijă ca această zi să nu îl prindă fără pereche, lucru ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe tot parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete.

*

* *

Prilej de bucurie şi bunăstare, Dragobetele reprezintă una dintre sărbătorile cu cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Păcat însă că mulţi i-au uitat semnificaţia substituind-o serbării semenilor noştri occidentali, acea a Sfântului Valentin, care nu are nici o înrudire cu mitologia populară română. Însă românii care cunosc legenda lui Dragobete, o celebrează la 24 februarie a fiecărui an.

Nu uitaţi nici dumneavoastră, că aici la noi, pe aceste meleaguri, iubirea este la ea acasă!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]