DUMINICA A 4 – A DUPĂ PAŞTI (a Slăbănogului) Izvorul tămăduirii

Sfintele Evanghelii sunt pline de „semnele” pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a săvârşit în vremea trecerii Sale pe pământ. Citiţi o pagină din oricare Evanghelie şi veţi găsi cel puţin o minune din numeroasele mărturisite de ei. Era firesc să fie aşa, căci înţelegerea adevărurilor mântuitoare devenea mai uşoară şi lumea văzând, avea să creadă şi crezând, avea să se mântuiască. Aceste semne, adică minuni, dovedesc încă odată dumnezeirea lui Iisus, precum şi nemărginita Sa bunătate în faţa suferinţei omeneşti. Şi era firesc ca aceste minuni să îndemne la credinţă şi să trezească sentimente de gratitudine şi adorare pentru Izbăvitorul. Neobişnuite ca fapt , dar binecuvântate ca urmare, minunile lui Iisus întăreau credinţa, alungau îndoiala din sufletele cinstite, spulberau teama, vindecau neputinţele trupului şi iertau păcatele sufletului. Prin ele, dragostea lui Dumnezeu pentru om se conturează minunat, căci inima Lui se vede mereu plecată spre tot ceea ce este omenesc şi neputinţă. Atâta înţelegere şi milă, atâta dragoste şi voinţă de a face binele nu puteau sălăşlui decât în Iisus şi mulţi dintre contemporanii Săi au înţeles aceasta. Slăbănogul care zăcea de 38 de ani pe marginea lacului Vitezda, în grea suferinţă, este tocmai unul dintre aceştia. De aceea lacul tămăduirilor miraculoase, de la „casa îndurării”, rămâne mărturie şi simbol în acelaşi timp, pentru a dovedi nu numai dumnezeirea Sa, ci şi dragostea Sa desăvârşită pentru om.
Să nu uităm însă că Iisus nu pune minunile pe primul plan al activităţii Sale. Ele apar treptat şi – împreună cu învăţătura Sa – vor constitui Evanghelia care „se va propovădui la toată făptura”. De asemenea, să nu uităm că minunile nu sunt pentru El, ci pentru alţii. Aceştia aveau nevoie de puterea Lui, nu El de suferinţele lor pentru a-şi dovedi dumnezeirea.
Tabloul suferinţei acestui slăbănog care se găsea pe marginea lacului cu tămăduiri miraculoase, e înfiorător şi sfâşietor până la dezgust şi oroare. Este chipul unui om dezumanizat de boală şi de dureri fizice – dar mai ales de dureri sufleteşti – care i-au stors vlaga firii atâta amar de vreme. Şi totuşi, se vede că ai săi l-au părăsit cu totul; dar nu şi-a pierdut speranţa că într-o zi şi el se va tămădui, dacă s-ar găsi cineva care să-l scalde în apa tulburată de îngerul Domnului. De acea, în clipa în care Iisus îl întâlneşte pe malul lacului, slăbănogul nu ezită şi nu întârzie să-şi mărturisească această speranţă şi credinţă în tămăduirea miraculoasă.
Şi odată suferinţa risipită ca un fum în bătaia vântului, iată-l din nou om între oamenii care-l uitaseră , dar alături de care trăise şi sperase. Întoarcerea acestuia la o viaţă normală încercăm să o vedem ca un simbol al lucrării lui Dumnezeu în lume, Iisus fiind cel care spusese că Fiul Omului a venit ca lumea „viaţă să aibă şi din belşug s’o aibă” (Ioan 10,10).
Să ne gândim la lumea de dinaintea venirii lui Iisus pe pământ şi chiar după aceea. Era prinsă de povara multor suferinţe trupeşti şi sufleteşti, care erau şi ale fiecărui individ în parte, dar şi a societăţii în întregul ei. Să ne gândim la vremea când omul era sclav şi stăpânul lui putea dispune de el omorându-l, pentru că, pur şi simplu, aşa voia. Să nu uităm nici pe săracii din vremea venirii lui Iisus.
Toţi aceştia aşteptau un Eliberator un Mântuitor, căci suferinţa nu era altceva decât strigătul pentru tămăduire. Bezna era ţipăt după lumină, mizeria ţipăt după o viaţă mai bună, ura strigăt după iubire. În aceste nevoi şi în aceste lipsuri apare Iisus Hristos care trebuia să aducă lumină celor din întuneric, slobozenie celor din robie, mângâiere şi speranţă celor deznădăjduiţi, pace şi linişte celor obidiţi. În felul acesta se mai împlineşte încă o proorocire a Vechiului Testament care mărturiseşte că Iisus va binevesti săracilor, va vindeca pe cei suferinzi, va slobozi pe rob şi va vesti mila Domnului peste toate durerile lumii. De aceea pentru Iisus, deosebirea dintre stăpân şi sclav, dintre bărbat şi femeie, dinte iudeu şi elin sau păgân, nu mai are nici o însemnătate, pentru că toţi sunt fiii aceluiaşi Dumnezeu. Fiecare are o valoare inestimabilă, fiecare înseamnă ceva în această uriaşă cetate a lui Dumnezeu şi de acum între oameni nu trebuie să mai stăpânească nici ura, nici vrajba , nici întunericul, ci iubirea, pacea şi lumina, căci „Hristos este Cel ce plânge cu cei ce plâng, flămânzeşte cu cei înfometaţi ş tremură de frig, cu cei prinşi de frig” – după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. El nu se identifică cu cei ce sunt în suferinţă ca să sufere cu ei sau alături de ei, ci se identifică cu ei spre a-i slobozi şi învia la o altă viaţă, într-o nouă lume. Acest nivel înalt al conştiinţei umane, al valorii morale ca om a avut-o şi slăbănogul de pe malul lacului Vitezda, care – ros de boală şi uitat de lume – mai păstra în sufletul său o fărâmă de credinţă în însănătoşirea sa. De aceea Iisus s-a apropiat de el, aşa cum s-a apropiat de pescari făcând din ei luminători ai lumii, cum s-a apropiat de Zaheu şi l-a mântuit, aşa cum, în sfârşit, s-a apropiat de atâţia neputincioşi şi păcătoşi…
Au trecut aproape două mii de ani de când pe malul lacului cu apă miraculoasă au răsunat pentru prima dată cuvintele: „Ia-ţi patul tău şi umblă”. Ele s-au împlinit nu numai în trupul firav al acelui slăbănog de care ne-am amintit astăzi. Ci ele s-au împlinit de atunci cu milioane de oameni apăsaţi sub povara unor grele suferinţe şi – dacă vom avea credinţă şi nu ne vom piere speranţa – vom beneficia şi noi de bunătatea dumnezeiască , până dincolo de sfârşitul veacurilor.