DUMINICA A 7 – A DUPĂ PAŞTI

În duminica a şaptea după Paşti, numită Duminica Sfinţilor Părinţi, prăznuim marea biruinţă a Bisericii dreptmăritoare asupra unuia dintre cei mai înverşunaţi duşmani pe care i-a avut în timpul luptelor împotriva ereziilor. Prăznuim biruinţa Bisericii împotriva rătăcirilor lui Arie din Alexandria.
Arie învăţa că Iisus Hristos ar fi numai o făptură a Tatălui, o fiinţă superioară oamenilor, dar nu Dumnezeu adevărat. În felul acesta Arie nega pe faţă divinitatea Fiului.
Tulburările care s-au ivit în legătură cu lăţirea noii erezii ameninţau Biserica cu ruperea în două. Pentru a pune capăt acestei învăţături greşite, la chemarea împăratului Constantin cel Mare, s-au întrunit episcopii de pretutindeni, fără deosebire de neam şi limbă, în cetatea Niceea din Asia Mică.
La sinod a participat şi împăratul Constantin cel Mare. Lucrările sinodului s-au deschis la data de 14 iunie 325. Sfinţii părinţi adunaţi la sinod, în număr de 318, au examinat învăţătura lui Arie şi au constatat că ea contrazice Sfintele Scripturi şi adevăratele predanii. Din acest motiv învăţătura a fost osândită iar iniţiatorul ei, Arie, a fost lepădat de Biserică şi afurisit ca un eretic şi hulitor al lui Hristos.
Pentru ca nicicând să nu mai fie tulburaţi creştinii cu asemenea învăţături greşite, sau statornicit şi s-au fixat primele şapte articole din Simbolul Credinţei, în care se cuprinde şi ne este înfăţişată învăţătura Bisericii despre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Simbolul Credinţei care s-a întocmit atunci – completat ulterior cu încă cinci articole – se recită până azi în bisericile noastre, ca mărturisirea credinţei celei adevărate pe care au dat-o Sfinţii Părinţi adunaţi în soborul de la Niceea, împotriva lui Arie şi a adepţilor săi care învăţau, aşa cum am arătat, lucruri defăimătoare despre Fiul lui Dumnezeu. Închegare definitivă şi redactarea Simbolului Credinţei i se atribuie Sfântului Atanasie cel Mare, care prin înţelepciunea şi austeritatea vieţii lui şi-a câştigat un mare prestigiu în faţa Sfinţilor Părinţi adunaţi la acest sinod. Istoricii spun că însuşi împăratul Constantin atunci când i s-a dat citire în şedinţă publică ar fi zis: „Sunt convins că nu l-aţi făcut voi, ci Duhul Sfânt a lucrat cu voi”.
Alături de Sfântul Atanasie cel Mare au mai participat, la soborul de la Niceea şi alţi sfinţi şi mucenici cum sunt Potamon, Pafnutie din Tebaida de Sus, care avea numai un ochi fiindcă celălalt îi fusese scos de păgâni şi Paul din Neocezareea, căruia i s-au tăiat amândouă mâinile. Acolo a fost şi Iacob din Nisibi, vestit pentru minunile sale cu învierea mai multor morţi. Cu toţii s-au adunat ca să osândească erezia lui Arie şi să statornicească credinţa cea adevărată referitoare la persoana Fiului lui Dumnezeu.
Este lucru potrivit să admirăm faptele acestea ale Sfinţilor Părinţi adunaţi din toate părţile lumii creştine, curajul şi îndrăzneala lor de a răbda necazurile de tot felul la care au fost expuşi din partea ereticilor, numai ca să poată mărturisi pe Hristos. Să încercăm şi noi să păşim pe urmele lor. Pentru a putea face aceasta e nevoie să pătrundem şi să cunoaştem bine rostul vieţii celei adevărate: să-L cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu, să-L iubim , să-I slujim şi – în felul acesta – să câştigăm fericirea cerească, aşa cum au făcut Sfinţii Părinţi. Ce frumos este cuvântul fericire!... Şi, cât de intens o caută credincioşii!... În acest cuvânt se rezumă uneori tot rostul vieţii noastre aici pe pământ. Şi totuşi, fericirea nu are decât un singur sens: ea este o stare în care se cuprinde răsplata vieţii viitoare pentru toate strădaniile şi suferinţele noastre întru apărarea şi păstrarea credinţei celei adevărate, mai ales atunci când această credinţă o trăim noi înşine şi o facem să fie trăită şi de alţii. Pentru viaţa mea sau a ta, dacă ea a fost un nesfârşit lanţ de virtuţi şi de fapte bune şi dacă pentru dragostea noastră faţă de Hristos n-am cruţat nimic, nici chiar viaţa, Mântuitorul Însuşi ne-a făcut făgăduinţa fericirii când a zis: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v’aş fi spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc?Şi de vreme ce Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14,2 – 3). Pentru un creştin nu poate fi o promisiune mai mângâietoare decât aceasta: să fie acolo unde este Hristos.
La jocurile olimpice, unde vechii greci se întreceau la alergări, lupte, mânuirea armelor, etc., era obiceiul să se expună spre vederea tuturor – concurenţi şi privitori – trofeele pe care aveau să le câştige cei care vor ieşi învingători. Vederea trofeului avea puterea de a înlătura orice urmă de frică, de delăsare şi e a-l face pe luptător să învingă orice greutate, orice piedică ar fi întâmpinat în atingerea scopului. Luptătorii însufleţiţi la vedere recompensei nu se temeau de adversari (duşmani), nici de animalele sălbatice, ci – fără teamă – călcând peste orice primejdii, mergeau înainte. Dacă o răsplată neînsemnată are o putere aşa de mare oare nu va avea putere mult mai mare de a mişca sufletul nostru răsplata cerească, mărirea patriei cereşti, pe care ne-o va da Dumnezeu? Într-adevăr, dacă priveşte cineva cerul este cu neputinţă ca – pentru viaţa care-l aşteaptă acolo – să nu primească cât de puţin curaj în lupta împotriva păcatului, a ispitelor de tot felul şi a necazurilor. Dintre multele exemple care se pot aduce vom reţine numai unul: când Iisus, la Cina cea de Taină, le spune apostolilor că trebuie să se despartă de ei, aceştia cum reacţionează? Sunt îngânduraţi, supăraţi, întristaţi peste măsură pentru îndepărtarea lui Iisus de lume şi pentru greutăţile care îi aşteptau. Ce face Iisus pentru a-i ridica din această stare? Le aduce aminte de Împărăţia Cerurilor, zicându-le: „Să nu se tulbure inima voastră… În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt…” (Ioan 14,1 – 2). Gândul acesta la viaţa veşnică a însufleţit totdeauna pe Sfinţii Apostoli în greutăţile lor, pe mucenici în chinurile lor, pe mărturisitorii credinţei în pocăinţele lor şi pe fecioare în pustnicia lor. Pildă ne sunt Sfinţii Părinţi a căror prăznuire o pomenim astăzi, carte au dat dovadă că răsplata o aşteaptă sus în ceruri.
*
În fiecare an, în această duminică, Biserica ne aminteşte de cei 318 Părinţi de la Niceia şi ne pune viaţa lor drept pildă pentru ca bine cunoscând-o şi înţelegând râvna şi dragostea cu care au apărat dreapta credinţă faţă de cei fărădelege, să luăm îndemn sfânt a le fi urmaşi vrednici atât în sfinţenia vieţii cât şi în apărarea legii strămoşeşti. Pentru aceasta e nevoie să ştim că Biserica Ortodoxă niciodată n-a învăţat altceva decât ceea ce a învăţat însuşi Mântuitorul. Interpretând altfel Scripturile de cum o face Sfânta Biserică, ne expunem la primejdii mari de rătăcire de la adevăr, aşa cum s-a întâmplat cu ereticul Arie. Pe de altă parte, să nu dăm crezare înnoirilor şi înnoitorilor de lege care caută – ca şi pe timpul Sfinţilor Părinţi – să rupă cât mai multe suflete de la sânul Bisericii celei adevărate.
Să ne aducem aminte mereu de cuvintele Sfântului Vasile cel Mare spuse unuia dintre discipolii săi: „Inima ta aducă-ţi aminte totdeauna de făgăduinţele cereşti, ca acelea să te cheme la calea virtuţii”. Căci oricine cugetă la viaţa veşnică suportă cu bucurie greutatea pocăinţei.
Biserica îţi cere s-o ajuţi cu jertfa ta. Deci, adu-ţi aminte că acolo sus, în ceruri, ţi se va răsplăti după vrednicie.