Predică la Duminica a patra din Postul Mare

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Dacă privim cu atenție imaginea, ea reprezintă o scară la al cărei capăt de sus aşteaptă Hristos, pentru a-i primi pe cei care au reuşit să urce scara virtuţilor spre Împărăţia cerurilor. Sfânta noastră Biserică a rânduit ca în duminicile din perioada Postului Mare, pe lângă săvârșirea sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare, să fie pomeniți și mari trăitori ai credinței creștine. Cea de-a IV-a duminică din Postul Mare este închinată Sfântului Ioan Scărarul. Acest cuvios părinte a scris una dintre cele mai importante opere de spiritualitate, numită  Scara virtuţilor, al cărei conţinut a însemnat imens pentru lumea creştină. Scara Sfântului Ioan este, după cum apreciază unii teologi, cea mai importantă scriere după Sfânta Scriptură şi după Liturghie. Este Constituţia sau cartea care analizează cel mai bine civilizaţia spiritualităţii ortodoxe.

Sfântul Ioan Scărarul (Sf. Ioan din Sinai ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul sau Ioan Climax) s-a născut în jurul anului 579 și a trăit până în jurul anului 649.Tatăl său se numea Xenofont, iar mama Ioana și a mai avut un frate Gheorghe. A intrat în în mănăstire la vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate științele acelei vremi, fapt care ar indica proveniența sa dintr-o familie înstărită. Aleasa sa pregătire în științele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar viețuirea în muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărții Scara dumnezeiescului urcuș, pe care a scris-o către sfârșitul vieții sale. Și se spune că, observând pelerinii care urcau pe munte, Sfântul Ioan Scărarul a înţeles că niciodată nu trebuie să ne oprim din urcare, căci cel care nu urcă va fi nevoit să rătăcească în Valea Plângerii, rămânând captiv ignoranţei  și necunoaşterii. Or, viaţa veşnică, către care urcăm mereu în calitate de creştini şi practicanţi ai virtuţilor, este aceasta: „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,  şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Atunci când urcăm pe o scară oarecare putem face câte o oprire, însă pe scara virtuţilor, oprirea înseamnă coborâre. De aceea, cel ce s-a angajat în urcuşul duhovnicesc nu trebuie să se oprească.  Experienţa rugăciunii, în această privinţă, este revelatorie. Atunci când cel care este om al rugăciunii se opreşte să se roage pentru un anumit timp – deoarece, să zicem, are alte lucruri de împlinit – îi este greu să reia rugăciunea, aşa cum o avea mai înainte. Îi este greu să-şi reîncarce inima şi sufletul cu energia pe care a avut-o mai înainte şi începe să coboare în lumea sensibilă.

Câteva învățături care se desprind ,,Scara dumnezeiescului urcuș”:

1)Ea ne prezintă treptele fericirii duhovniceşti, pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum Sfântul Ioan Scărarul, pilduitor, a făcut-o. Numărul treptelor este simbolic, dar are şi un adânc înţeles duhovnicesc, reprezentând vârsta la care Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate. Scara este structurată în 30 de trepte. El clasifică treptele Scării astfel: 1. retragerea - presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; 2. neîmpătimirea - constă în golirea omului de tot ce este stricăcios; 3. înstrăinarea - maică a despătimirii; 4. ascultarea - fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine; 5. pocăinţa - o întoarcere a omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă; 6. gândul la moarte - darul lui Dumnezeu prin care deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii; 7. fericita întristare - dorul intens după viaţa în Dumnezeu; 8. mânia - tulburarea sufletului; 9. ţinerea de minte a răului - ce îngustează sufletul; 10. clevetirea - care surpă iubirea; 11. flecăreala - catedrala slavei deşarte; 12. minciuna - fiica multei vorbiri; 13. trândăvia - moartea tuturor virtuţilor; 14. lăcomia - maica desfrânării; 15. neprihănirea (castitatea) - începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase; 16. arghirofilia - închinarea la idoli; 17. nesimţirea - breşa dintre trecut şi prezent; 18. somnul - îngroşarea minţii; 19. privegherea - subţierea spiritului; 20. frica - nedesăvârşirea în iubire; 21. slava deşartă - vânătoarea virtuţilor; 22. mândria - închipuirea de sine; 23. hula - gândurile vrăjmaşilor; 24. blândeţea - contemplarea tainei lui Dumnezeu; 25. smerenia - poarta Împărăţiei lui Dumnezeu; 26. discernământul - curăţenia inimii; 27. isihia - cale a rugăciunii neîntrerupte; 28. rugăciunea - maica virtuţilor; 29. nepătimirea - moartea întru înviere a sufletului; 30. credinţa, nădejdea şi dragostea - amplitudinea cunoaşterii şi trăirii duhovniceşti. (Numerotarea şi denumirea treptelor urmează traducerea făcută de părintele Dumitru Stăniloae (Filocalia, IX)). Omul ajuns în vârful scării se simte eliberat de patimi şi încărcat de pacea divină, revărsată  din iubirea lui Dumnezeu. Așadar „Scara” reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Scara zugrăveşte modul său exemplar de a gândi şi de a trăi, pe de o parte, iar pe de alta, sintetizează principiile vieţii creştine. Autorul a imaginat-o ca o scară a urcuşului dumnezeiesc, fiecare capitol reprezentând o treaptă a urcuşului duhovnicesc, căruia i se închină cei ce voiesc să-şi desăvârşească viaţa creştină.

2)Fiecare virtute trăiește fiindcă există o altă virtute. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii fiecăruia dintre noi, care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, niciuna din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se hrănește cu rugăciunea, postul se hrănește cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

3)Simbolul scării, este viaţa fiecăruia dintre noi - Sintetizând conţinutul  Scării,  iconografia reprezintă o scară la al cărei capăt de sus aşteaptă Hristos, pentru a-i primi pe cei care au reuşit să urce scara virtuţilor spre Împărăţia cerurilor. De-o parte şi de alta a scării - de multe ori asociată scării din viziunea lui Iacov (Facere 28, 12-13) - sunt reprezentaţi îngerii ce îi ajută pe nevoitori, dar şi diavolii care încearcă să îi tragă în jos sau să îi săgeteze, pentru a-i determina să renunţe, indiferent cât de sus au ajuns. Nu lipsesc nici cei reprezentaţi căzând de pe scară. Simbolul scării este de fapt viaţa fiecăruia dintre noi, iar treptele sunt manifestarea conştiinţei prin curăţirea de păcate. Orice urcuş presupune efort, echilibru şi forţă.Din punct de vedere duhovnicesc, forţa care ne ajută să urcăm pe scara care duce la cer sunt virtuţile. „Virtute”, în limba greacă, înseamnă putere, deci, când împlinim o virtute din cele prescrise de Sfântul Ioan Scărarul se adaugă sufletului nostru o putere, o energie, care ne propulsează către înălţime. Scara se află înclinată la patruzeci şi cinci de grade, sugerând ideea că se cere mult efort pentru ridicarea la niveluri mai înalte de creştere duhovnicească. Păşirea alternativă cu picioarele pe trepte este, după Sf. Teofan Zăvorâtul, simbol al faptului că acest urcuş sau proces de înduhovnicire este străbătut atât cu sufletul, cât şi cu trupul, de către omul întreg. În unele reprezentări iconografice este vizibil faptul că se poate cădea şi de pe ultima treaptă, nu întâmplător aleasă ca treaptă a iubirii, căci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!“. Urcuşul scării este o adevărată „aventură“ dumnezeiască a omului. Pe de altă parte, faptul că scara are ultima treaptă în iubire arată că în iubirea desăvârşită voinţa omului ajunge în libertatea Duhului, la unirea desăvârşită a voinţei umane cu voia lui Dumnezeu. Să căutăm ca fiecare dintre noi să încercăm a urca pe scara virtuților care ne duc la Dumnezeu așa cum fericitul Augustin spune: „Neliniștit este sufletul meu până nu se va odihni întru Tine”, de aceea încheind în versuri am putea spune:

Mi- dor de Tine Doamne                                                                                

Îmi este atât de dor,                                                                          

Pășesc pe scara vieții                                                                              

Şi-n loc să urc cobor

Pe treptele virtuții                                                                                            

În loc să urc eu scad                                                                            

Mă prind din nou cu patos                                                                   

Dar tot greșesc și cad.

 

Cum pot zări lumina                                                                                       

Ș-apoi să n-o ating?                                                                                  

Cum să-nțeleg iubirea,         

Când din iubire plâng?

Întinde-ți brațul, Doamne                                                                               

Și-ajută-mă, Te rog                                                                              

Cum vrei s-ajung la Tine                                                                      

Cu sufletul olog….

Amin!

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]