După cincizeci de ani la „Dumbrava Minunată”

Ziua de 1 septembrie a fost ca o prelungire de vară. Soarele mare şi strălucitor, darnic cu noi, oamenii, care am început serviciul, ne zâmbeşte cu căldură. După o vacanţă în care am îmbinat utilul cu plăcutul, am muncit şi m-am relaxat părăsind oraşul natal, dimineaţa la ora şapte, îmi beau cafeaua cu lapte, fără zahăr. Nu pentru că viaţa este dulce, dar prefer să o beau cu miere de albine. Atunci când nu am, nu fac mare caz. Apoi mă îndrept, ca într-o repetiţie, spre grădiniţa la care voi lucra.

Este exact grădiniţa la care m-a dus mama acum cinzeci de ani. Fac abstracţie de vârstă şi-mi vine în minte ziua aceea de septembrie când, emotivă şi speriată, am păşit în aceeaşi grădiniţă. Mă simt ca o copie la indigo. Ce este timpul? Există sau ni se pare?

Acum mă văd ca-ntr-o oglindă şi mă cred „Alice în ţara minunilor”.

Ba sunt mică, ba sunt mare!

Nu-mi vine în minte numele educatoarei căci n-am stat decât un an. Lângă mine mai văd o soră şi un frate. A, am o fotografie. La sfârşitul anului şcolar, nu mai ştiu nici numele fotografului, m-a aşezat în curte, lângă o bordură, bărbatul care nu se pricepea prea tare să facă fotografii. Acum văd că nu le avea cu încadrarea. O rochiţă din pânză ieftină, violet, cu sâmburi de migdale, maronii, cusută de o croitoreasă grăbită, mă face mândră. Din acelaşi material are rochia şi sora mea. Fratele meu, grăsuţ şi blond, era îmbrăcat cu o cămaşă cu pătrăţele şi pantaloni scurţi de catifea. Doar sora mea avea, vara, ghete noi. Ale mele şi ale fratelui erau uzate. Le purtam şi pe post de sandale. Apoi, tunsoarea… Mă distrează şi acum moda „bubi-copf”. Mai pe scurt, la părul meu des nu se potrivea deloc. Parcă sunt tunsă cu ceaunul pe cap. Sora mea, blondă, având părul ondulat, are prins un moţ, asta pentru a nu-i veni bretonul în ochi.

Îmi dau seama, văzând fotografia, că am fost predestinată ca meseria mea să fie cea de „mamă”. Îmi aduc aminte cu plăcere de „mătuşa Garofina”, care ne aducea la masă cacao şi pâine albă, proaspătă, unsă cu unt. Nu ştiu de ce nu-mi amintesc alte meniuri! Revăd apoi serbarea de la sfârşitul anului când, îmbrăcată într-un costum popular, împrumutat, mândră nevoie mare, am dansat şi am cântat:

„Ce-ai venit la noi la şură

Ano, Lugojană

Să te uiţi pe sub căciulă

Ano, Lugojană…”

Desenele pe care le realizam erau foarte naturale. Ştiu şi acum că o colegă a colorat porcul roşu, băgând creionul în gură. Eu i-am zis că e plin de sânge şi că porcul e doar roz. Supărarea ei a fost aşa de mare încât educatoarea n-o mai putea opri din plâns.

Revin după cincizeci de ani, ca educatoare la aceeaşi grădiniţă „Dumbrava Minunată”, de data aceasta la grupa mijlocie. Îi privesc pe micuţi cu nostalgie. Cât mi-aş dori să fiu din nou în locul lor! Constat cu stupoare că viaţa mea se desfăşoară în cerc. Poate şi alţii revin de unde au plecat. Mi-e dor de vremea copilăriei, de anii când am frecventat grădiniţa. Mă privesc cu alţi ochi în fotografia de la grădiniţă. Zâmbesc printre lacrimi. Mai am doar fratele. Sora mea din fotografie s-a mutat pe o stea. Mi-e dor de pâinea aceea cu unt şi de cana cu lapte şi cacao. Degeaba mi le-am făcut eu acasă! Nici mirosul şi nici gustul nu mai e la fel! Undeva în subconştient, vremurile de acum cincizeci de ani, aşa grele cum au fost, au rămas aşezate ordonat, pe un raft… Şi în inimă. Mă distrează şi textul de pe fotografie. Îl redau în întregime…

„Amintire

1962 Sfârşit de an la Căminul de zi al oraşului Bistriţa, de unde făceam parte, unde am crescut cu un an şi unde am fost educaţi în spiritul comunist. Mircea, Mariana şi Daniela Crăciun. 2 Iulie 1962”