După Marea Întrecere de la capătul Ţării lui Ham

Ţara lui Ham este continentul negru, Africa, populat de urmaşii unuia din fiii lui Noe, numit Ham. Să lăsăm însă asta. Când s-a întors acasă fiul risipitor din parabolă, a fost bucurie mare. Viţelul gras tăiat, grătare, mâncare din belşug, muzică şi jocuri. Ei, cam aceasta s-a întâmplat anul acesta cu o ţară întreagă, Africa de Sud, la care privea încruntată comunitatea internaţională, din pricina nemilosului apartheid. Suferinţa fraţilor negri de la capătul continentului hamiţilor (Africa) întrista lumea. Segregaţionismul şi blamabilul rasism au căzut abia la începutul anilor ’90, iar în 1994, Nelson Mandela era ales preşedintele Republicii Sud-Africane. Societatea democratică multirasială a pornit apoi pe o cale de neîntors. Ţinerea unui Cmpionat Mondial de Fotbal acolo era o recunoaştere a triumfului dreptăţii, o sărbătoare a izbânzii ideilor luminoase de egalitate şi dreptate pentru toţi oamenii, indiferent de culoare. Nu mai este ţara boicotată, mustrată, sancţionată, ci o ţară a libertăţii. Şi ca un copil de şcoală, Africa de Sud şi-a strigat bucuria sărbătorească într-un fel absolut inedit, în zumzăiala-bâzâiala roiului de bucinaşe numite vuvuzele.

Povestea a început demult, în 1642 când olandezii (strămoşii celor ce au pierdut în Finala mare) au venit aici cu corăbiile lor. Cine i-a trimis pe europeni să străbată mările şi pământul, să colonizeze? Negreşit -ştim azi- că Dumnezeu, spre a duce credinţa până la marginile pământului. Abia nişte misionari s-au ocupat de asta, iar restul umblau ca nebunii după aur, diamante, mirodenii, femei şi sclavi. Le-a plăcut batavilor aici, până prin 1802, când au venit şi englezii (dar nu să joace fotbal). Holenderii au devenit marginalizaţi, iar când s-u descoperit mine de diamante, a izbucnit un adevărat război, numit „războiul burilor”, britano-batav, câştigat de britanici.

După 1948, deşi nazismul se prăbuşise, comunitatea olandeză, puternică, cu destui lideri şcoliţi prin Germania nazistă, accede la putere şi instituie în anii ’50 şi mai ales în deceniul următor, o cruntă segregare rasială: cartiere separate, idem magazine, şcoli, autobuze, cafenele, sport, căsătorii, prietenii….tot-tot-tot separat, discriminat, partajat. Asuprire, exploatare, nedreptate cât cuprinde. „Blestemată fie ziua când m-am născut negru”- era un titlul unui roman pe care îl citeam cu înfiorare în liceu. Rasiştii albi, ba şi teologii lor, neocalvini de obicei, ziceau că aşa a vrut….Dumnezeu, Că atunci când i-a împrăştiat pe oameni de la Turnul Babel, Dumnezeu ar fi făcut o separare între neamurile pământului.

Oricum, în anii deceniului ’80 se dezvoltă o „teologie neagră a eliberării”, după modelul celei din America de Sud. „Documentul de la Cairo” condamna folosirea abuzivă a teologiei în scopul exploatării şi segregării iar mişcarea de eliberare a negrilor câştigă de partea ei Biserica. „Domnul IISUS HRISTOS însuşi a fost sărac, hult, nedreptăţit şi a suferit, precum noi negrii”- se spunea în document. Tendinţa se dezvoltă mult după ce arhiepiscopului negru Desmond Tutu i se acordă….Premiu Nobel pentru Pace.

În 1990, Nelson Mandela- simbolul luptei negrilor pentru libertate, închis din 1964 e eliberat, după ce înainte i se oferiseră condiţii elegante de „domiciliu”. În 1994 era ales masiv ca preşedinte al Republicii de la Capul Bunei Speranţe.

Acum ,în 2010, comunitatea internaţională a venit să sărbătorească prin acest Campionat Mondial Fotbalistic- prilej pentru cel mai popular mod de festivism. Tribunele au fost totdeauna pline. A fost sărbătoare. În urechi mai sună încă roiul vuvuzelelor. V-au deramjat? Mie mi-au plăcu mult, trezindu-mi în mnte toată istoiria unui neam „fără noroc în istorie”, dar trezit la viaţă şi libertate „ca viteazul din poveste”.