Ecouri biblice în “Deşteaptă-te,române!” de Andrei Mureşanu

Ion BUZAŞI

Puţini poeţi din literatura noastră au fost atât de controversaţi: şi elogiile şi contestările, alternative sau concomitente, au fost făcute la o înaltă temperatură a convingerilor, pătimaş, unilateral.
Înainte de a fi poet, Andrei Mureşanu este un mit, un simbol, o conştiinţă civică exemplară. A intrat definitiv, în triada de aur a Revoluţiei transilvane de la 1848: Simion Bărnuţiu, Avram Iancu şi Andrei Mureşanu - Ideologul , Luptătorul şi Poetul. Aşa l-a văzut Eminescu în Epigonii şi în poemele postume ce i le-a dedicat: ”Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”, mai ales prin poezia Un răsunet, cunoscută de întreaga suflare românească datorită începutului abrupt de vers “Deşteaptă-te, române!”.
Deşi creaţia poetică a lui Andrei Mureşanu este contestată ca valoare literară aproape toţi istoricii literari consideră că poezia Un răsunet (Deşteaptă-te, române!) ocupă un loc singular în lirica poetului şi în lirica românească. Devenită imn naţional al românilor , încă înainte de oficiala decretare (de fapt ca şi “Hora Unirii”, un cântec care ne-a însoţit istoria), poezia a inspirat, de la Titu Maiorescu şi până la istoricii literari contemporani, aprecieri superlative, din care s-ar putea alcătui un florilegiu critic revelator. La începutul acestora ar trebui situate aprecierile entuziaste ale lui Aron Densuşianu, unul dintre primii exegeţi ai poeziei lui Andrei Mureşanu, care sugerează, cel dintâi, ideea unei inspiraţii divine: ”Iată dar acest admirabil şi neasemănat cântec într-un cadru restrâns împreună tot ce a existat mare în bine şi în rău, în fericire şi nefericire, în viaţa noastră. Toţi românii, toate credinţele şi toate aspiraţiunile, plângerile sorţilor, ca şi răsunetele de eroism, blăstemul tiraniei, ca şi îndumnezeirea libertăţii sunt descrise cu atâta strălucire, cu atâta vigoare şi zbor, încât se pare că la creaţiunea acestui cântec serafimii i-au dat poetului condeiul din aripa lor de foc “ (subl. ns.). “În acest cântec - continuă Aron Densuşianu - este revărsat un spirit biblic, o gravitate profetică”. Majoritatea aprecierilor critice asupra Răsunetului folosesc comparaţii sau cuvinte de rezonanţă biblică. Iosif Vulcan scrie: ”Programa naţională, testamentul sfânt al apostolilor noştri şi evanghelia naţională s-au scris cu litere de aur în Răsunet, cântat de naţiunea întreagă”, poetul însuşi este “sacerdotele altarului sfânt al libertăţii” şi “geniul deşteptător şi mângâietor al naţiunei amorţite sub sclavia îndelungată”. Mai târziu, folcloristul Ion Pop Reteganul va arăta că poetul “cu glasul apăsat îl mustră pentru <> din trecut, ne strigă să ne deşteptăm, să ne ridicăm <> şi să ne unim <<în cuget şi-n simţiri>>”.
1.”Deşteaptă-te, Române!”
Îndemnul la “deşteptare“ cu un timbru de alarmă (“acum ori niciodată”) este dominanta stilistică a poeziei. Deşi intitulată, la publicarea ei în coloanele “Foi pentru minte, inimă şi literatură” (nr.21 din 25 iunie 1848), Un răsunet (probabil că un “Răsunet “sau “Ecou” ardelean la Deşteptarea României a confratelui moldovean Vasile Alecsandri tipărită doar cu două luni înainte în aceeaşi publicaţie braşoveană), poezia are, de fapt, un “supratitlu”, Deşteaptă-te, Române! cu care este îndeobşte cunoscută s-au emis diferite ipoteze asupra originii acestui început de vers devenit supratitlu. Imperativul a putut fi inspirat fie din poezia Deşteptarea României de Vasile Alecsandri, fie de articolul program al “Gazetei de Transilvania “care cuprinde acest îndemn “Mulţumită celor cari strigă astăzi cu glas puternic <>” ( v. Vasile Netea ,Din activitatea lui Andrei Mureşanu la Braşov, extras din “Cumidava”, 1973). În acest început ex-abrupto, sugestiile puteau veni şi din altă parte. Este cunoscută admiraţia generaţiei paşoptiste pentru Şcoala Ardeleană; argumentele şi opera corifeilor Şcolii Ardelene devin îndreptare de conştiinţă morală, politică şi patriotică pentru paşoptişti. Ei încearcă şi primele exegeze asupra tezaurului de gândire al mişcării de deşteptare naţională de la sfârşitul veacului al XVIII-lea: Al. Papiu Ilarian a scris un studiu despre viaţa şi opera lui Şincai, Athanasie Marian – Marienescu altul despre Petru Maior, George Bariţ subliniază măreţia cauzei naţionale pentru care a luptat Şincai într-un excepţional articol intitulat Şincai şi numele de român, şi chiar Andrei Mureşanu în publicistică (v. de ex. Sulzer despre români) adoptă stilul, tonul şi argumentele fragmentelor polemice din Hronica…, vorbeşte despre “divinul Şincai” etc. Aceste premise îndreptăţesc şi o altă ipoteză asupra “sursei” începutului poeziei, şi anume Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, carte de căpătâi pentru generaţia paşoptistă transilvană, în care apelurile pentru “trezirea naţională” sunt repetate insistent. Comentând, de exemplu, tiraniile lui Despot în Moldova la anul 1563, cărturarul iluminist se adresează retoric neamului său: ”Deşteaptă-te drept aceea, o iubite neamul meu, şi ai minte!”. Plauzibile, aceste ipoteze, dar sunt întrecute prin puterea de convingere de una de sorginte biblică. Adăugând că poetul a făcut studii teologice la Blaj, doi ani, între 1836-1838, pregătindu-se pentru cariera preoţească şi că, în perioada sibiană (1850-1861), după mărturiile lui Aron Densuşianu” a ţinut strana la biserica greco-catolică “Dintre Brazi”, şi mai ales că publicistica lui din foile braşovene “Gazeta Transilvaniei” şi “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” sau “Telegraful Român” de la Sibiu cuprinde numeroase referinţe biblice, se înţelege că o asemenea ipoteză va trebui să capete prioritate, ea fiind sursa posibilă şi pentru cele anterioare. În Epistola Sf.Apostol Pavel către Efeseni, în care se vorbeşte despre “mântuirea universală, unitatea prin Isus Hristos şi prin Biserică”, dorindu-se un “îndreptar pentru viaţa cea nouă” (Bartolomeu Valeriu Anania), găsim acest îndemn, care va fi preluat aproape identic în poezia lui Andrei Mureşanu: ”Dar toate cele osândite făţiş sunt vădite de lumină. Căci tot ceea ce e vădit e lumină. ”De aceea zice: ”Deşteaptă-te, tu, cel ce dormi, scoală-te din morţi şi asupra ta va lumina Hristos”. Referinţe şi îndemnuri asemănătoare sunt în cartea profetului Isaia (60,1), în Evanghelia după Ioan (5,25) sau în alte epistole ale apostolului neamurilor.
2.”Croieşte-ţi altă soartă”
Întreaga poezie este un discurs versificat, sintetizând idei din celebrul Discurs din Catedrala Blajului din 2/14 mai 1848, al lui Simion Bărnuţiu la care adaugă “ecouri biblice”. Stilistic, domină verbele la imperativ, propoziţiile la imperativ adresate neamului românesc, numit prin sinecdoca “român”, constituind în totalitatea lor un îndemn energic pentru a schimba soarta ruşinoasă în care-l “adânciră barbarii de tirani”. “Pentru creştinism – scria Nichifor Crainic - nu există soartă şi nu există fatalitate. Soarta omul şi-o făureşte; soarte neamurile şi-o făuresc”. În continuare stăruind asupra aceleiaşi idei , Nichifor Crainic făcea o comparaţie cu o altă expresie celebră din literatura română mereu citată pentru înţelepciunea ei, aparţinând lui Miron Costin “Că nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi”. „Cuvântul lui Miron Costin nu e creştin şi nu e românesc. Românesc e acel clopot de alarmă şi acel tulnic eroic ce-a răsunat odată de la poalele Bucegilor: ”Deşteaptă-te, române…Croieşte-ţi altă soarte!”. Pentru această vorbă: ”Croieşte-ţi altă soarte!” Andrei Mureşanu e vrednic să trăiască în memoria tuturor generaţiilor. Strigătul lui e smuls dintr-o adâncă umilinţă şi e refuzul bărbătesc al unui neam de a se deda cu înjosiri nevrednice de tăria lui. “Croieşte-ţi altă soarte!” e marele răspuns românesc la porunca Mântuitorului: “Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (v. Nichifor Crainic, Omul eroic în Vol. “Ortodoxie şi etnocraţie”, Edit. Cugetarea, Bucureşti , 1938, p. 28-44).
3.”Preoţi cu crucea-n frunte”
Prima variantă a Răsunetului - susţin biografii poetului - ar fi avut zece strofe, dar citită prietenilor braşoveni printre care şi Bariţ, acesta ar fi obiectat că ideea închegată în versuri este necompletă: ”Poporul are nevoie de capi. Oaste fără comandanţi nu se poate” (Apud I. Popescu Băjenaru. Cum a scris Mureşanu “Marşul Anului 1848” în vol. “Cartea omului matur”, Bucureşti, 1925, p. 774). Şi la sugestia lui Bariţ poetul a adăugat cea de-a unsprezecea strofă:
“Preoţi cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertatea şi scopul ei preasânt,
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi, în vechiul nost pământ!”.
De altminteri în evocarea lui Ion Pillat din ciclul Bătrânii apropiată ca viziune de cea eminesciană (din poemul Epigonii şi din poemul dramatic în trei versiuni) monologul rostit de Andrei Mureşanu este precedat de exodul mulţimilor ce se îndreaptă spre Câmpia blăjeană a Libertăţii cu preoţi în frunte, precum poporul ales a fost condus de Moise din robia egipteană, drum care a durat patruzeci de ani, nu pentru lungimea şi greutatea drumului, ci pentru a se dezvăţa de mentalitatea de robi:
“Dar preoţi blânzi, cu cârjă şi cruce merg în cap-
Păstori albiţi de vremuri sub negrul lor potcap.
Cu Domnul călăuză, ei duc poporu-ales
Spre zarea libertăţii şi-al Blajului drag şes
Lucind, ca pentru Moise, pe Horeb, ţinutul sfânt…

Atuncea Mureşanu ieşi ca din pământ,
În ochi purta el singur a lor priviri ce ard
Şi graiul tuturora în glasul lui de bard”.
În acelaşi sens, la inaugurarea statuii poetului la Bistriţa în 3 decembrie 1938, Episcopul Iuliu Hossu îl vedea pe Andrei Mureşanu actual şi biblic prin îndemnul din ultima strofă “Preoţi cu crucea-n frunte!”: “Pe cărarea pregătirii plinirii vremii s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, a aşezat în cursul veacurilor, prooroci chemători cu glas dumnezeiesc, pentru a pregăti plinirea a ceea ce propagă din cer şi a formării sufletului nou. Şi au venit vestitorii cu glas de arhangheli ai judecăţii şi ai dreptăţii lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia (…) este Andrei Mureşanu, care este întemeiat pe credinţa în Dumnezeu. De aceea glasul lui a răsunat neîntrerupt în sufletul neamului. Cuvântul lui a fost cuvânt de nădejde, cântare de leagăn, el a stăpânit toate sufletele de atunci încoace, a crezut în dreptatea lui Dumnezeu. << Preoţi cu crucea-n frunte!, căci oastea e creştină>> a strigat el. S-a cutremurat şi cenuşa înaintaşilor în morminte”.
Cu rezonanţă de stihuri din psalmi sau din alte cărţi ale Bibliei, alternând blestemul cu îndemnul, lauda cu invocaţia, Răsunetul (Deşteaptă-te, Române!) este în conştiinţa românească, de mai bine de şase pătrare de veac, un imn –rugăciune.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]