EDITORIAL: Chinurile iubirilor și poezia (II)

Nu puteam încheia fugarele noastre observații asupra maladiei cu titlul de mai sus fără a lua în seamă și zbaterile poeteselor în spațiul virtual. Dar, cum un amic îmi atrăgea atenția, pe bună dreptate, că internetul este în primul rând un teren al comunicării, nicidecum unul specializat, așadar cu largi posibilități de a pescui tot ce vrei și ce nu vrei, mă voi limita, cu cuvenita discreție, doar la versurile primite de mine pe această cale, în intenția de a fi comentate și, de ce nu!, cât se poate de elogios. Ceea ce și încerc să fac, firește, în limita spațiului pe care îl am la dispoziție.
O cucoană, onorabilă de altfel, constată în versuri că divinitatea a predestinat-o să poarte crucea iubirii: „Doamne/ mă sufoc / mâinile îmi tremură glasul mă lasă/ inima bate precum/ ceasul așteptând/ binecuvântarea ta// văd crucea pe care mi-ai dăruit-o/ frumoasa cruce a iubirii.” După ce ia binecuvântarea, pentru că înțelegem că altfel nu se poate, să vedem cum își duce poetesa „crucea”: „ atinge-mă gingaș și fii tandru cu mine/ sărută-mi corpul cu voluptate/ șoptește-mi la ureche că mă dorești/ fii jumătatea mea ce îmi lipsește/ de atâta timp/ doresc să fiu a ta pentru totdeauna.” Cu toate că este greu de înțeles de ce era nevoie de versuri pentru astfel de declarații patetice, să mai zăbovim în spațiul liricelor zbateri ale amorului acestei ființe care este în suferință, în speranța că vom ajunge să înțelegem de ce tocmai în poezie caută leacul: „ Mergi pe o potecă, unde îți va ieși în cale/ Privirea mea directă, ce te va privi din vale.” În fața persoanei iubite va ieși privirea care – culmea inovației poeticești! – va privi! Este „scris adânc”! Și mai departe: „Ia-mi mâna, sărut-o și mi-o încălzește/ Ce tremură întruna de dor, că te iubește (așadar mâna îl iubește!, n. n.)/ Fugi după mine și prinde-mă iar în brață/ Pune-mi în sâni iasomia, sărută-i și-i răsfață.” Ei, vedeți, dacă nu ar fi fost iasomia!...
O altă autoare pune capăt unei relații din pricina diferențelor dintre noapte și zi: „Iubirea ta părea adevărată în beznă, între şoapte,/ o repetai ca pe o rugăciune în fiecare noapte,/ dar ziua următoare nimic nu dovedeai prin fapte./ Aşa ai pierdut în faţa mea dreptul la eternitate.” Bănuim că era vară, cu nopțile foarte scurte. Cât despre „dreptul la eternitate”, mă îndoiesc că individul l-ar fi râvnit.
O altă suavă poetesă, ceva mai subtilă, menționează că scrie „în stil eminescian” când zice: „De-ai fi micuță rândunea/ eu cuibul tău aș vrea să fiu,/ să te adăpostesc....aș vrea../ să te-ncălzesc în ceas târziu!” Bietul Eminescu s-ar supăra să afle o asemenea veste. Bine că nu mai poate reacționa... În realitate, versificatoarea noastră este urmărită, mai de departe, de un șlagăr al cârcimilor bucureștene de dinainte de război: „Eu aș vrea să fiu,/ Dac-ar fi să fiu.../ Eu aș vrea să fiu mătreață,/ Dac-ai fi cu părul creț;/ Dac-ai fi tu mămăligă,/ Eu vreau să fiu făcăleț.” Firește că exemplele se pot înmulții, într-o mare diversitate, cu aceeași notă comună a unui diletantism cras. Credem, totuși, că este prea destul.
Dacă lucrurile s-ar rezuma la eforturile creatorilor, nu ar fi foarte grav, pentru că le-am trece în rândurile paginilor umoristice. Comentarea lor, însă, de către condeieri cu oarecare statut, prezentarea lor ca valori poetice este o pată pe obrazul literaturii și ei sunt adevărații vinovați. Autorilor le-am spune doar că au luat o cale greșită, că poezia nu a vindecat niciodată chinurile iubirii, lucru care nu îl poate face decât persoana iubită.