Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Centenar: „Pământul” care l-a născut pe Coşbuc

Se împlinesc o sută de ani de la moartea poetului George Coşbuc. A fost şi este, fără îndoială, unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori pe care i-a dat pământul românesc. Dincolo de opera poetică, comentată abundent, chiar dacă uneori controversată din perspectiva actualelor tendinţe estetice, uimeşte activitatea de traducător. Se ştie că tânărul Coşbuc nu a finalizat cursurile unui învăţământ superior. Mai mult, înscris la Literele clujene (trei ani), nu a frecventat cursurile, încât în al treielea an nici nu mai figura în evidenţele facultăţii. Cu toate acestea, impresionează numărul mare de traduceri din literaturi diferite: greacă (Homer), latină (Vergiliu şi Terentiu), sanscrită (Kalidasa), italiană (Dante), germană (Schiller şi Carmen Sylva), engleză (Byron). Cu excepţia lui G. G. Byron, documentele ne arată că toate celelalte traduceri au fost făcute după textele originale. Cum poate exista o asemenea erudiţie la un om fără studii superioare? A fost el un autodidact? Da şi nu. Mai întâi trebuie să spunem că nu.
Dacă urmărim disciplinele pe care le-a studiat la Gimnaziul superior greco-catolic românesc din Năsăud, vedem că latina, greaca veche, germana erau discipline de bază (latina se studia în şase ore pe săptămână în cursul inferior şi în cinci ore în cel superior!), cu învăţarea limbii, lecturi şi comentarii („deprinderi scripturistice după plan şi compoziţiuni libere”). Dintre latini nu lipseau autorii: Ovidiu, Cicero, Salustiu, Vergiliu, Tacitus, Horaţiu, Titus-Livius ş. a.. iar dintre greci Homer, Xenophon, Platon, Herodot, Eschil, Sofocle, Euripide, Demostene ş. a. Era prin anii 1880-1884! Limba română era îngăduită de autorităţile maghiare doar în 2-3 ore pe săptămână. Să spunem corect, azi nici facultăţile de litere nu ating de cele mai multe ori un asemenea nivel al studiului. Cum de am avut noi, românii, asemenea şcoli în Austria, apoi în Austro-Ungaria?
Este nevoie să ne întoarcem spre înaintaşii care au făcut posibile toate acestea, spre cei care au determinat trezirea şi afirmarea conştiinţei naţionale prin educaţie şi cultură. Sunt cei pe care îi numim corifei ai Şcolii Ardelene şi pe care, din păcate, îi uităm prea repede. Sunt cei care au riscat să fie aruncaţi pe geam din Dieta de la Sibiu, când au afirmat că românii sunt naţiunea cea mai nobilă din Transilvania, pentru că ei sunt urmaşi ai împăraţilor Romei (Inochente Micu Klein). Sunt cei care au înfiinţat în Transilvania 300 de şcoli româneşti (confesionale!) şi au afirmat că istoria noastră începe de la fundarea Romei (Gheorghe Şincai); sunt aceia care au arătat lumii că avem o limbă literară la fel de împărătească (I. Budai Deleanu). Aşa se face că oamenii din satele româneşti au început să înţeleagă că educaţia poate să fie o condiţie a afirmării individuale şi naţionale, că o cunoaştere de sine prin valori culturale poate să fie mai puternică decât arma războinicului. Aşa se întâmplă că am avut ţinuturi întregi – nu doar oraşe – precum cel al Blajului şi Năsăudului, dar şi altele, în care ţăranii şi intelectualii satelor au înfiinţat şi întreţinut şcoli, au aspirat pentru ei şi pentru copiii lor la luminarea prin carte. Pe masa preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc din Hordou, cel care îşi câştiga existenţa pentru el şi numeroasa sa familie muncind pământul, exista şi colecţia revistei „Sionul Românesc”, publicaţie literară şi teologică, pe care Grigore Silaşi, vicerector al seminarului Sf. Barbara, i-o trimitea din Viena. Şi tot de aceea fostele cătane împărăteşti din ţinutul Năsăudului, după câştigarea proceselor privind averea fostului regiment românesc de graniţă, nu risipesc bunurile, ci fac şcoli româneşti, instituie burse de studii şi dau astfel generaţii de intelectuali care au ştiut să fie recunoscători înaintaşilor lor, prin aceeaşi atitudine. Aşa iau fiinţă şcolile năsăudene, printr-o trezire spirituală a celor mulţi şi năpăstuiţi. Ele sunt de la început performante, pentru că era atunci singura cale de afirmare naţională.
Coşbuc iese din gimnaziul amintit cu o cultură solidă. Perfecţionarea lui în domeniile care i-au fost de interes nu cred că se mai poate numi muncă de autodidact, ci mai degrabă una de aprofundare.
Cred că ne exprimăm în lumina adevărului dacă afirmăm că pământul care l-a născut pe Coşbuc este unul spiritual, în care s-au zidit generaţii de cărturari ai neamului.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5