EDITORIAL de Andrei Moldovan: Cine fură șase secole de scriere românească?

Este de mirare că manualele școlare sunt pline de enormități și nimeni nu suflă un cuvânt pentru a le îndrepta. Cea mai grosolană, mai abjectă și mai veninoasă minciună este aceea prin care tineretului acestei țări (și prin aceasta întregii societăți!) i se spune că noi am început să scriem românește abia din 1521, de la celebra scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung. Se ignoră toate dovezile materiale evidente, toate documentele existente, de parcă ele ar aparține unei alte lumi, nu celei în care trăim. Se ignoră „Inscripțiile de la Basarabi-Murfatlar” din secolul al X-lea, cu numeroase cuvinte în limba română, document care se păstrează și care ar trebui să fie actul de naștere al scrierii în limba română, așa cum franceza are „Jurămintele de la Strasbourg”, cu un veac mai devreme. Cei interesați pot consulta, printre altele, „Dicționarul limbii române vechi
(sfârșitul sec. X – începutul sec. XVI)” , Editura enciclopedică română, 1974.
Este adevărat, scrisoarea cu pricina este datată și este importantă pentru istoria scrierii în limba română. Prin cursivitatea comunicării, prin fluența limbii și bogăția limbajului, scrisoarea lui Neacșu dovedește fără tăgadă că scrierea în limba română avea la acea dată o practică îndelungată. Dovadă și faptul că, după un secol și ceva, aveam să traducem în românește, în integralitate, cea mai complexă operă a omenirii, cu stiluri și nuanțe atât de diferite și bogate de la un capitol la altul: „Biblia” („Biblia de la București”, 1688). Doar o limbă matură în scriere putea să realizeze așa ceva.
La fel de adevărat este și faptul că a existat o vreme când mijloacele de datare a documentelor erau destul de precare, dar ea a trecut. Astăzi știm că numeroase scrieri în limba română, precum textele rotacizante, Codicele de la Ieud, numeroase documente din muzeul de la Șcheii Brașovului ș. a., sunt din perioada care este anterioară epistolei amintite. Dar manualele au rămas încremenite. Nu le-ar impresiona nici mutarea pământenilor într-o altă galaxie!
Apoi, trebuie să spunem că există și dovezi credibile ale practicării scrierii românești, chiar dacă probele materiale nu s-au păstrat sau nu au fost căutate. Așa ar fi în ”Renașterea limbei românești” a lui Grigore Silași (s-au împlinit zilele trecute 120 de ani de la moartea sa), fost membru al Academiei Române, lucrare în care se afirmă că într-o bulă a papei Inocențiu IV (1243-1258) acesta scrie că „ românii din Dacia încă de pe la anul 1100 d. Ch. și-ar fi tradus liturghia din slavonă în limba lor națională”. Silași face trimiteri riguroase la documente din arhivele Vaticanului, acolo unde noi se pare că nu mai cercetăm de prea multă vreme. Același cărturar amintește că un Petru, principe al Moldovei, la 1387, depune în fața regelui Poloniei jurământul de vasalitate în limba română, pentru că altă limbă nu cunoștea. Ori, jurământul, atunci ca și azi, presupunea în primul rând redactarea, forma scrisă. Trimiteri concludente se fac și la „Istoria critică a românilor” de Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Dar noi ignorăm toate acestea și multe altele, pentru că cineva vrea să ne spună că până la 1521 am fost analfabeți. Iată cum în jur de șase secole de scriere românească sunt furate
(cred că este termenul potrivit!) pe neobservate, de vreme ce generațiilor tinere acest lucru li se inoculează, în ciuda tuturor evidențelor. Monumentală fărdelege, dar și ignoranță!