Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Deiu

Aveau târgurile de altădată personaje pitoreşti care trăiau dincolo de orice constrângere a tiparelor impuse de regulile nescrise sau scrise ale societăţii, dar într-o armonie a unui bun-simţ arhaic, peste care se revărsa simplitatea, inocenţa şi îndrăzneala de a fi altfel, de a asculta şi de a fi consecvenţi impulsurilor lor lăuntrice de care omul comun (se poate citi şi „modern”) nu mai avea timp. Era un amestec paradoxal între nebunul (pentru că erau diferiţi de ceilalţi) şi înţeleptul satului (pentru că aparentul lor delir scotea la suprafaţă adevăruri greu de contestat).
Mai cunoscut multora a fost Lulu al Clujului de altădată, pentru că ceea ce ne place să numim capitala Ardealului a fost, până acum mai bine de o jumătate de veac, un târg ceva mai mare, fără cartiere şi fără blocuri, în care, după o oarecare şedere, locuitorii lui se cunoşteau măcar după fizionomie, dacă nu şi după isprăvile lor. Evocarea acelor vremuri, trăite şi de mine la faţa locului, o face, cu o rară putere de evocare, scriitorul Radu Ţuculescu în romanul său, „Mierla neagră”, fără să îl uite pe Lulu, cel care pigmenta cotidianul clujean, între lumea cârciumilor (nu prea multe, dar celebre), cea a şcolilor de tot felul, a străzilor care trăiau intens, dar şi a celor sfinte, cu întâmplările şi replicile lui intrate de acum în legendă.
Becleanul, un târg mult mai mic, deşi un amic, după o adâncă cugetare, având în vedere mişcările şi raportarea „elitelor” locale, spunea că „ar trebui să considerăm Clujul o suburbie”, a avut mai multe personaje care şi-au trăit astfel celebritatea în micul orăşel care străjuieşte Someşul în partea lui cea mai frumoasă. Printre ele era şi Deiu, cel care colora viaţa celor vreo două cârciumioare ale localităţii, cu muşteriii lor obişnuiţi, acum trecute toate în uitare, o dată cu amurgul generaţiilor care le-au dat viaţă şi existenţă aproape poetică (aşa cum percepem din perspectiva de azi).
Deiu era un mucalit căruia îi plăcea să pozeze în „măscăriciul regelui”, presupunând că prin Beclean a trecut cândva sau ar fi trebuit să treacă vreo suită regală. Starea lui permanentă era una de intrare în euforie, iar replicile erau mereu cu suprafaţă şi profunzime, iar întâmplările care i se puneau în seamă aveau în ele un miez donquijotesc, cu deschidere spre atemporal şi fabulos. Cârciumarii îi îngăduiau prezenţa pentru că nu supăra pe nimeni, ba chiar avea o politeţe uşor teatrală, ce-i drept, dar care stimula atmosfera. Îşi clădise şi o brumă de cultură, suficientă pentru a conversa cu oricine, în stilul său caricatural, parodic, ceea ce îi consolida o anumită nobleţe de bistrou, de care ţinea seama, dar pe care nu o căuta în mod deosebit. Nu de puţine ori atingea momente sensibile ale vremii, când cânta, cu umor şi luând poziţia regulamentară, „armata populară, armată din popor”. Atunci împlinea o misiune parodică pe care presa vremii nu putea să o facă, iar securitatea (care ştia tot) nu o lua în serios, fiind trecută în seama „nebunului”.
Dintre întâmplări, demnă de legendele locale, este una care ţine de domeniul fabulosului. Relatată de Deiu însuşi, nu putem să ştim cât este adevăr şi cât ficţiune, pentru că era un artist. Dar asta nici măcar nu mai contează. Spunea Deiu că, întors acasă într-o noapte, la ore mici, euforic, se înţelege, nu a mai aprins lumina, ca să nu deranjeze şi, în bucătărie, la lumina lunii, a mâncat un grătar care îl aştepra pe masă. Abia a doua zi a constatat că presupusul grătar era de fapt spălătoarea de vase. Oricum, să fim fericiţi că nu a luat luna pe post de grătar. Am fi pierdut prea mult din romantismul vieţii.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]