Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Gust amar

S-a consumat şi aniversarea a 100 de ani de la unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat unitar modern. Aşteptările au fost mari, mai ales când mai aveam doi-trei ani până la Centenar, dar au început să se spulbere în timp ce evenimentul se apropia, fără să fie semne că ceva măreţ ar putea să se întâmple pentru naţiune. O infrastructură (autostrăzi şi căi ferate pentru trenuri de mare viteză) care să unească toate provinciile, aşa cum au toate ţările europene a devenit o speranţă din ce în ce mai îndepărtată, până la a fi de domeniul visului. Un proiect arhitectonic menit să marcheze peste ani unitatea noastră naţională s-a dovedit că nu e cu putinţă. Nici măsuri majore în domeniul educaţiei nu au existat.
Unele iniţiative locale, lăudabile de altfel în eforturile lor de a mişca lucrurile pe o cale a onestităţii şi profunzimii, s-au pierdut în indiferenţa generală generată de mediocritatea deciziilor. Nu am crezut că ne vom mulţumi cu nişte cocarde, cu a îmbrăca un costum tradiţional, dacă nu cumva s-a improvizat şi aici, cu a recita câteva poezii, cu a înfăţişa cifra 100 în fel şi chip, cu a purta panglici tricolore (bune şi ele!), cu a distribui nişte diplome. Poporul acesta merita mult mai mult, merita ceva măreţ care să-i hrănească peste veacuri sentimentul că este egalul oricărui mare neam din lumea aceasta. N-a fost să fie, deşi nu ne putem îndoi că potenţial ar fi fost.
Ne plângem deseori de generaţiile mai tinere, dar o facem pe nedrept de bună seamă, pentru că tinerii noştri nu sunt mai răi sau mai buni decât cei de acum o jumătate de veac. Lumea în care trăiesc însă s-a schimbat, iar pentru asta suntem în bună măsură responsabili. Mai poţi azi să-i spui unui adolescent să înveţe la şcoală dacă vrea să fie un om de succes în societatea în care trăieşte? Mă îndoiesc... Ştiu, avem şi tineri de excepţie care se afirmă la nivel internaţional, excepţionali specialişti, dar ei reprezintă excepţiile, nu regula.
Centenarul ar fi fost prilejul unei cunoaşteri de sine gândită şi făcută cu temei printr-o desfăşurare de forţe intelectuale la nivel naţional, în toate compartimentele societăţii româneşti de către instituţii abilitate, pe baza unor legiferări în acest sens, care să contureze şi să promoveze valorile durabile ale acestei naţii, moştenirea atâtor generaţii care definesc un popor. Îmi dau seama că toate acestea pot să li se pară unora utopii, atâta vreme cât mai avem indivizi care nu ştiu cum se numeşte ţara lor. (Şi nu ei sunt de vină!) În absenţa unor astfel de programe, golul este umplut de diletanţi, semidocţi şi specialişti închipuiţi care vehiculează în diverse jurnale, pagini de internet sau cărţi diverse speculaţii, aberaţii pseudoştiinţifice care nu pot semăna decât confuzie, nu pot decât să işte nedumeriri, să dea naştere unor patimi aducătoare de întuneric.
Se cuvenea, probabil, ca de Centenar să ridicăm, într-un fel sau altul, un monument zestrei noastre celei mai de preţ lăsate de strămoşi: limba română. Cine şi cum să o facă? Uniunea Scriitorilor din România s-a văzut nevoită, în acest sens, tocmai în preajma Centenarului, să dea un comunicat, îngrijorată „faţă de degradarea continuă a limbii române în spaţiul public”. Amară constatare a degradării propriei noastre fiinţe!
Îmi pare rău că rândurile mele nu găsesc modalitatea de a se îndrepta spe un orizont mai senin... Poate altădată...

Andrei Moldovan

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]