Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Istoria literaturii române de la Oranki

De puţină vreme, mi-a fost dat să văd câteva pagini de amintiri (în manuscris) ale unui fost prizonier român în lagărul de ofiţeri de la Oranki, redactate în 1983. Nu îmi erau deloc străine condiţiile inumane în care erau „găzduiţi” ofiţerii în lagărul care a devenit celebru prin ororile care s-au petrecut acolo, nu prin faptul că înaintea sovietizării Rusiei fusese mănăstire, lăcaş în care a fost exilată de către ţarină fiica lui Dimitrie Cantemir, de care se îndrăgostise ţarul Petru I. Au rămas în memoria colectivă ghetourile sordide, tratamentele umilitoare aplicate prizonierilor, hrana proastă la limita supravieţuirii, interogatoriile făcute noaptea de femei-comisar (mult mai inumane decât bărbaţii!), munci istovitoare, moartea care intrase în meniul zilei. Toate acestea îmi erau cunoscute din alte mărturii, publicate după 1990, dar mai cu seamă din relatări directe ale supravieţuitorilor de acolo, cei mai mulţi luaţi prizonieri în timpul retragerii din Crimeea.
Surprinderea mea a fost să citesc mărturii care erau identice cu acelea auzite de mine cu mulţi ani în urmă, nu doar la nivelul aspectelor generale, ci mergând până la acela al întâmplărilor, al personajelor, al detaliilor. Un eveniment al lagărului de la Oranki, menţionat în toate mărturisirile, a fost „vizita de lucru” a Anei Pauker, cu scopul de a recruta voluntari pentru divizia „Tudor Vladimirescu”. Se ştie că unitatea respectivă a fost înfiinţată înainte ca armata română să întoarcă armele împotriva nemţilor (23 august 1944) şi să devină aliata ruşilor. Aşadar, voluntarii se angajau să lupte împotriva propriului popor. Niciun ofiţer român nu a acceptat să se înscrie! Este o expresie de nobleţe şi de demnitate umană a corpului nostru ofiţeresc de carieră, care, în ciuda tuturor promisiunilor ce le-au fost avansate, nu au acceptat să trădeze, cu riscul propriei vieţi. Am o vagă senzaţie că, din motive care îmi sunt doar bănuite, nu îi cinstim cum s-ar cuveni.
Apoi, mi-a atras atenţia preocuparea pentru scris a unor prizonieri, în condiţiile de la Oranki: „La început se scria pe foi de mesteacăn. În apropriere erau pădurile nesfârșite de mesteceni, de unde se făceau transporturi în lagăr.” Aflasem şi eu, din alte mărturisiri anterioare, că literatura îi preocupa pe mulţi dintre ofiţerii români prizonieri de război la Oranki. Scrisul pe coajă de mesteacăn! Pe de o parte, aşa cum mi s-a spus, erau creaţii personale, poezii mai cu seamă, ale câtorva ofiţeri. Cei mai mulţi însă, rememorau pagini întregi de literatură şi le notau. Se editau în lagăr, pe coajă de mesteacăn, frânturi din operele scriitorilor îndrăgiţi. Mai mult, unul dintre prizonieri – ar merita să îi cunoaţtem numele, dar el a rătăcit în uitare – a refăcut pe coajă de mesteacăn întreaga istorie a literaturii române. Aşa cum a putut el.
Indiferent de conţinutul acelei lucrări spulberate precum frunzele palide ale mestecenilor, cred că întâmplarea aceea este cel mai înălţător omagiu adus literaturii române şi literaturii în general. Ea dovedeşte forţa artei cuvântului, capacitatea ei de a ridica fiinţa umană deasupra suferinţei şi de a-i da putere să reziste.
Ar fi minunat şi util în acelaşi timp ca în manualele şcolare să poată figura şi această uimitoare, zguduitoare şi simplă poveste: „Istoria literaturii române de la Oranki ”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5