EDITORIAL de Andrei Moldovan: Statul român și literatura

Se întâmplă să asistăm nu de puține ori la manifestări literare, fie ele și de bună calitate, susținute financiar din bani publici, cum este de altfel firesc. Arta, inclusiv cea literară, este creatoare de valori estetice și, ca să poată fi produse, e nevoie de investiție, în folosul eternilor săi consumatori. În schimb, nefiresc este ca oamenii care decid cheltuielile să se erijeze în judecători și evaluatori ai valorilor literare. Fenomenul nu este de azi, de ieri, ci este cronicizat de multă vreme, definind astfel o dimensiune regretabilă a vieții culturale românești.
Așa se face că în 1912, revista „Flacăra”, condusă de Constantin Banu, la puțină vreme de la prima sa apariție (1911), iniția o anchetă cu tema „Statul și literatura”. Nu sunt neașteptate răspunsurile unor importanți oameni de cultură, precum profesorul Pompiliu Eliade (1869-1914), cu remarcabile studii asupra culturii franceze (avea și un doctorat la Sorbona!) și a influenței sale asupra spiritualității românești. Acesta afirmă, printre altele: „Statul poate și, mai mult, nu poate să se amestece în propășirea artelor: poate, materialicește, poate ca autoritate; nu prea poate, sufletește, ca competență, ca pricepere, din pricina îndrumării mentalității sale firești. Pentru aceasta nu are pregătirea trebuincioasă, aceasta nu e meseria lui propriu-zisă. Răul pe care-l poate face, amestecându-se greșit, e mai mare decât ni-l putem închipui în deobște.” („Flacăra”, 19 mai, 1912).
În schimb, neașteptat în luciditatea sa este răspunsul dat de Tache Ionescu (1858-1922), proeminent om politic, fondator al Partidului Conservator Democrat (1908), excelent orator (ca mai toți politicienii acelor timpuri!), ministru în mai multe guverne, dar și prim-ministru (1921- 1922). Acesta afirmă tranșant: „Deși Statul, în genere, alege rău, și, prin urmare, solicitudinea lui va merge mai des la artiștii de mâna a doua, ori chiar de a treia, totuși solicitudinea Statului ajută producțiunea artistică.” („Flacăra”, 10 martie, 1912) Spirit pragmatic, acesta face și precizarea modalităților în care alocările bugetare pot sprijini dezvoltarea artelor: „Statul nu poate să dea decât bani. De exemplu: Va întrebuința bibliotecile publice ca să cumpere scrierile de valoare, clădirile publice pentru ca să pună întrânsele picturile de valoare, piețele și grădinile pentru statuile de valoare etc. Gloria nu o poate da Statul, fiindcă nimeni nu va lua niciodată aprobarea oficială drept o dovadă de merit.” (Ibid.) Tache Ionescu nu ezită să amintească și abuzurile care se fac de către decidenții politici.
Ar putea să spună cineva că ancheta revistei „Flacăra” de acum mai bine de o sută de ani nu este și una actuală? Nu prea cred. Avem și azi personaje din sfera puterii care consideră că o anumită poziție socială le dă – prin ce minune! - și capacitatea de a emite judecăți de valoare în spațiul valorilor culturale. Aspectul ar putea fi de neglijat, dacă aceasta nu ar avea consecințe, dacă nu ar însemna în același timp și o protecție a nonvalorilor sau a valorilor de mâna a doua sau a treia, cum se spune mai sus.
Nu ar fi rău ca personajele situate în poziții ierarhice de vârf, amatori de verdicte în universul generos al culturii, să știe că literatura își generează propriul sistem de evaluare, profesionalizat. Dar într-o societate în care Mitică de la Ligă, din când în când, este și critic literar, lucrurile sunt mai complicate...