Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Transilvania sau freamătul regăsirii de sine

S-au împlinit de curând 15 ani de la moartea prematură lui Ioan Alexandru, unul dintre cei mai importanţi poeţi mistici europeni. Sunt şi mai mulţi ani de la apariţia „Imnelor Transilvaniei”, în 1976, tom reeditat recent de Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud. Este un volum reper pentru autorul său, un volum important pentru poezia română de atunci şi de acum. Da, şi pentru poezia noastră de acum, pentru că literatura nu trăieşte doar prin creaţiile care se produc în succesiunea generaţiilor, oricât ar fi ele de semnificative, nu este doar o sumă a valorilor momentului, ci şi a forţei cu care se manifestă creaţiile perene în contextul firesc al mutaţiei valorilor estetice, prin revizuiri, prin revalorizări.
Primele apariţii editoriale ale tânărului Alexandru dezvăluiau un poet marcat de o răscolitoare nelinişte a fiinţei, nu fără accente neoexpresioniste, în faţa a tot ce este reper al durabilităţii în care s-ar putea defini, în care s-ar putea regăsi. De prin 1970, perioadă de aprofundări în Germania lui Heidegger, poezia sa lasă să se întrevadă ceea ce avea să se întâmple în perioada imnică („Imnele bucuriei”, 1973), dar mai cu seamă în „Imnele Transilvaniei”. Poetul căuta marile adevăruri de care avea nevoie în ceea ce însemna rădăcinile profunde ale lirismului în istoria omenirii: imnele. Căutările au însemnat nu doar documentare, ci înţelegere profundă, identificare cu sine, practică ritualică în poezie. Devine traducător al lui Pindar, dar şi al „Cântării Cântărilor”, din variantele lor originale, nu prin intermediul unor limbi moderne. Volumul din 1976 marchează o deplină identificare a poetului cu fiinţa sa profundă.
Să înţelegem bine: poetul nu dobândeşte acum certitudinea sacrului, credinţa, bucuria trăirii în divinitate. Toate aceste valori el le avea încă din fragedă pruncie şi nu există temei să credem că ele ar fi suferit cândva prăbuşiri temeinice. Ioan Alexandru se descoperă în „Imnele Transilvaniei” ca purtător de veste, un vestitor care dă sens trăirii sale în sacru, iar vocea sa dobândeşte accente profetice: „Un singur rost plineşte graiul meu/ Încerc să-l spun din nou mai cu tărie/ Că neamul meu părinţii din părinţi/ Cred în lumină şi în veşnicie// Altfel aici în Apuseni demult/ Ne-am fi uscat sălbatici pe coline/ Şi-n loc de înviere am sluji/ Acelaşi jug de patime străine// Sămânţa s-ar fi risipit pe drum/ Pe piatra stearpă cum era zvârlită/ Şi păsările cerului o pustiau/ Şi moara-n vânt ne-ar fi încremenită.” („Lumina”)
Regăsirea de sine este pentru orice poet un ţel spre care tinde, dar şi o reală primejdie dacă este dobândită, pentru că poate aduce mulţumirea care ucide neliniştea lirică şi freamătul creator. Sunt momente în care se naşte autopastişa, în care cu greu se mai produc lucruri noi în poezie. De ce în cazul lui Ioan Alexandru lucrurile nu stau aşa?
Cred că două sunt motivele mai importante. În primul rând, pentru că autorul îşi asumă un rol dinamic, acela de Vestitor, de comunicator ales, un mesianic ce se mistuie în numele divinităţii în bucurie şi durere, pentru lumina semenilor săi. Apoi, poetul redimensionează un spaţiu care este acela al Transilvaniei, un fel de Olimp al neamului, în care fiinţele se mişcă şi vorbesc ritualic, gesturile lor fiind capabile să releve adevăruri ancestrale. Ioan Alexandru este cel care consacră în volumul amintit poeme unor valori, oameni şi locuri, din toate provinciile româneşti, nu doar din spaţiul intracarpatic. Dacă Moldova şi Ţara Românească sunt componente ale aceleiaşi trăiri, ale aceluiaşi neam, Transilvania rămâne altarul la care se oficiază, mereu capabil să sporească dimensiunile profunde ale fiinţei.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5