Editorial de Menuţ Maximinian: Ziaristul de ieri/ influencerul de azi

Dacă astăzi Mihai Eminescu ar fi jurnalist, care ar fi subiectele pe care le-ar dezbate? Ar fi prezent pe toate canalele media, ar fi jurnalistul ce ar da verdicte şi ar fi priceput la toate temele? Puţini îl cunosc pe Mihai Eminescu ca ziarist. A fost, cu siguranţă, unul dintre cei mai mari gazetari ai ţării. Eminescu a trăit o bună parte a vieţii lui, zi de zi, într-o redacţie, a conturat pagină cu pagină un ziar şi a schimbat percepţia lumii despre ceea ce se întâmpla în ţară. Jurnalistul Ion Cristoiu spune despre Mihai Eminescu că e un model pentru gazetarii de azi. Aşa este, pentru că dincolo de simţul ascuţit al condeiului şi de mânuirea limbii române cu acurateţe şi curăţenie, „a fost un îndrumător de conştiinţe”. Interesantă este comparaţia pe care Cristoiu o face între Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale pe acest subiect al jurnalismului. Deşi consideră publicistica lui Caragiale „genială în privinţa textului”, acestuia îi lipseşte ceva foarte important pentru a te impune în lumea presei şi a fi citit cu încredere, caracterul. „Poţi fi mare scriitor, mare actor, mare pictor şi chiar mare om de ştiinţă fără a avea caracter. Nu poţi fi însă mare gazetar fără a avea caracter. Şi asta deoarece gazetarul e Îndrumătorul moral al poporului său. El scrie şi publică pentru a lumina, pentru a îndruma, pentru a limpezi în conştiinţe evenimentele tulburi şi pentru a feri Poporul de tragerea pe sfoară numită manipulare. Cum poţi fi însă un Îndrumător dacă n-ai caracter? Dacă n-ai caracter ajungi în chip inevitabil să manipulezi, să minţi, să păcăleşti Poporul care crede că sînt adevărate cele scrise de tine”, spune Ion Cristoiu. La rândul ei, într-un comunicat, Uniunea Ziariştilor Profesionişti, pornind de la Noica care-l numea pe Eminescu „omul deplin al culturii române”, spune că personalitatea acestuia este prezentată incomplet fără a scoate în evidenţă şi partea civică, „de mare ziarist român, cel mai mare”. Recomand spre lectură volumul X din integrala Eminescu, coordonată de Perpessicius care cuprinde articolele dintre 1 noiembrie 1877 şi 15 februarie 1880 pe care Eminescu le-a publicat în cotidianul „Timpul”. „Familia” condusă de Iosif Vulcan, „Convorbiri literare”, revista Societăţii Junimea, „Curierul” de Iaşi sunt alte publicaţii ale vremii în care s-a regăsit semnătura lui Mihai Eminescu. Cel mai intens s-a văzut perioada în care, la sugestia lui Ioan Slavici şi a lui Titu Maiorescu, se angajează la „Timpul”, ziarul Partidului Conservator, unde ajunge redactor şef. Şi cât de actuale sunt opiniile lui, chiar dacă timpul s-a aşternut peste generaţii: „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte”. Erau vremuri în care cele două importante partide aveau fiecare ziarul lor fiind singura metodă prin care se putea ajunge la lume, neexistând canalele media de acum, nici măcar radioul. Dintre articolele de polemică cu gazetele liberale, cele mai multe sunt destinate ziarului „Românul”, condus de C. A Rosetti, pe care îl acuza că este „incapabil de a spune un singur adevăr, precum e incapabil a-l pricepe” pentru că suferea de „daltonismul minții”. Interesant este faptul că Eminescu nu avea treabă cu şeful Partidului Liberal, I. C. Brătianu, despre care spunea că are un singur defect „comun românilor, acela al unei tăinuite dar cu atât mai adânci ambiții. Roșul adevărat nu e ambițios decât după foloasele materiale ale aspirațiunii sale realizate; d-sa nu”. În schimb avea probleme cu modul în care este construit ziarul de către C. A. Rosetti. Războiul de Independenţă din 1877, Monarhia (Carol I), controversele dintre oamenii politici, dorinţa de a vedea România Mare, sunt subiecte pe care Eminescu le-a atins, subliniind faptul că bunăstarea lumii stă în muncă şi spunerea adevărului, nu în „fraze lustruite şi negustorie de vorbe”. Eugen Simion subliniază faptul că „Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa”. Articolele lui ar putea fi, cu adevărat, subiecte de dezbătut în şcoală, mai ales pentru viitorii jurnalişti care nu-şi mai ştiu căuta astăzi idealurile, asta şi pentru că, pentru majoritatea dintre noi, ţara nu mai face parte din sufletul nostru, iar presa a devenit un fel de instrument al „circului ”prin care promovăm doar proastele modele, neaducând în faţă pe românii care ar avea ceva de spus. Cu alte cuvinte, apariţia platformelor online în care fiecare îşi poate exprima părerea, imediatul senzaţional care nu mai vine după o documentare minuţioasă, ştirbirea limbii române, căutarea unor subiecte de prost gust care să ne aducă trafic, au făcut ca presa să scadă mult în ochii oamenilor şi să credem că fiecare ne pricepem în a da verdicte. Oare cum s-a descurcat Mihai Eminescu fără telefoane, fără căutare pe Google şi, totuşi, a reuşit să fie atât de documentat nu doar în privinţa a ceea ce se întâmpla în Parlamentul nostru, pe care-l considera „o farsă constituţională”, ci şi, aşa cum spune George Călinescu, „este, poate, cel dintâi gânditor politic român care îşi sprijină doctrina pe economie”, fiind capabil să insereze „noţiuni integrale de istorie a problemelor şi doctrinelor filozofice”, fiind „apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte”. Astăzi, dacă ni s-ar lua toate instrumentele online, am constata că majoritatea dintre noi nu am fi în stare să facem o documentare aşa cum trebuie pentru un reportaj, aceasta şi din cauza faptului că lecturile noastre sunt spre zero, în timp ce Mihai Eminescu era la zi cu tot ceea ce se întâmpla nu doar prin intermediul presei, ci şi citind mulțime de cărţi. Câţi dintre noi mai luăm în serios îndatoririle de jurnalist sau mai ştim ce înseamnă a scoate ziarul la timp? „Eminescu a luptat ani de zile aproape singur cu greutăţile redacţionale, scriind articole de fond, reportaje parlamentare, compilînd informaţiuni, corectînd şi paginînd. Aşezat la o masă lungă, plină cu jurnale, el lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămaşă şi pantaloni, cu mîinile pline de cerneală violetă şi faţa obosită şi neorînduită. Fiindcă însă nu putea alcătui articole mai de temei decît în linişte, el se închidea seara în odaia lui acasă, compunînd noaptea, la lumina oscilantă a lămpii cu petrol, pentru ca a doua zi, livid, nepieptănat, să apară în tipografie cu un teanc de manuscrise. Nemîncat sau nedormit, el sosea la redacţie cu mare punctualitate, pentru că, deşi lipsit de grija de sine, era de o conştiinciozitate profesională inalterată”, spune George Călinescu. Aici se vede pasiunea dusă la extrem, Eminescu fiind conştient de importanţa presei şi de modul în care aceasta poate influenţa lumea, mai ales în acele vremuri în care era singurul mod în care populaţia se putea informa despre ceea ce se întâmplă în ţară. Înainte de a încheia, doar un citat dintr-un articol semnat de Eminescu, în care îi regăsim şi pe conducătorii noştri de astăzi, parcă nimic nefiind schimbat: „Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă. Și acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârâie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță”. Oare nu este la fel şi astăzi în Camera Deputaţilor? Mihai Eminescu merită a fi cunoscut şi din această postură ca jurnalist ce şi-a dedicat gândurile întru apărarea ţării, ipostază care i-a adus atâtea bucurii, dar şi suferinţă. De remarcat dezbaterea despre presa culturală ce a avut loc la Palatul Culturii Bistrița şi despre care vă relatăm în acest număr al suplimentului nostru cultrural.