EDITORIAL: En attendant Brâncuși

De multă vreme nu mai este pentru nimeni un secret că Brâncuși (1876-1957) a trăit la Paris cu nostalgia meleagurilor natale, mai cu seamă după ce în România s-a instaurat, după război, dictatura comunistă, iar sculptorului i-a fost tot mai greu să spere la o revenire în țară. La fel de cunoscut este și faptul că el a oferit statului român toate lucrările ce s-ar afla în atelierul din ImpasseRonsen după moartea sa, iar conducerea de atunci a țării noastre a răspuns pur și simplu că nu o interesează. În schimb, a fost extrem de interesat statul francez care, beneficiind de o astfel de moștenire, a reconstituit atelierul Brâncuși în fața Muzeului de artă modernă din Paris (între timp cartierul Montparnasse s-a refăcut din temelii, iar vechile clădiri și străzi au dispărut). Este bine să știe conaționalii noștri porniți în cutreierarea Europei că intrarea e gratuită.
Spirit comunist, se va spune despre decizia ineptă a statului român de a refuza oferta unuia dintre cei mai mari artiști ai lumii, pe motiv că opera sa este o expresie a spiritului burghez, capitalist. Se pare însă că în viață și în eternitate Brâncuși a fost urmărit parcă de un blestem care l-a dus spre o dureroasă și iremediabilă înstrăinare. Să ne amintim că a plecat spre Paris pe jos, după ce comisia întrunită pentru a recepționa bustul lui Carol Davila (1903) nu a fost mulțumită de lucrarea tânărului artist, motivând că generalul medic are nasul prea mare, iar epoleții nu sunt tocmai bine așezați, fără să-i mai plătească jumătate din costul lucrării. La fel, în 1914, ministrul de interne de la București i-a refuzat proiectul monumentului lui Spiru Haret. Și toate astea în timp ce prietenul lui Apollinaire și Modigliani, deschizător de drumuri noi în arta universală prin trecerea de la sculptura figurativă la cea nonfigurativă, a esențelor, avea un succes răsunător cu prima sa expoziție în Statele Unite, iar cunoscutul poet Ezra Pound îi dedica un studiu de amploare.
Să venim însă ceva mai aproape, în posteritatea sculptorului. În 1995 s-a organizat la Paris o retrospectivă Brâncuși, prin aducerea la un loc, în 15 săli de la ultimul etaj al Muzeului de Artă Moderă a lucrărilor adunate de pe toate cele cinci continente. Un eveniment care se întâmplă o dată într-un secol! Abia atunci am văzut cât de puține lucrări ale lui C. B. avem în țară (am avut marea șansă să văd expoziția!). Ele se pierdeau pur și simplu în prima sală. S-a vorbit mult acolo despre oferta ce s-a făcut României, proaspăt scăpată de comunism, dacă îmi amintesc bine și dacă o fi adevărat, de a găzdui câteva luni expoziția, acel spectacol nemaiîntâlnit al geniului românesc. Știți că nu am vrut să o aducem?! Știți că am motivat că nu-i putem asigura securitatea?! În schimb vrem să îi aducem moaștele, să își rupă oamenii hainele la fasole sau sarmale, precum la apa sfințită. Eventual să punem și ceva pază la mormântul lui, să nu-i fure cineva crucea.
Nu moaștele, oameni buni! Lăsați-l să se odihnească acolo, în centrul lumii culturale, râvnit de toate mințile creatoare ale acestei planete. Aduceți-ne nouă, românilor, pe Brâncuși cel etern, mereu viu și mereu nou prin lucrările sale. Trimiteți peste tot în lumea asta, acolo unde se organizează licitații, oameni care să negocieze și să-i cumpere operele, pentru că noi nu le-am vrut până acum și nu le avem. Nu veți cheltui niciodată prea mult pentru asta! Realizați o mare expoziție permanentă cu sculpturile lui, precum un templu al spiritului românesc creator. Neamul acesta, care nu vă întreabă prea des cum îi croiți soarta, ar avea dreptul să trăiască împreună cu Brâncuși cel viu. Și sper din toată inima că nu va trebui să îl aștepte precum pe Godot!