Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud

EDITORIAL: Scrisoare Domnului Profesor

Andrei Moldovan

Impresionantă şi aproape inexplicabilă este relaţia omului cu limba care curge în el o dată cu laptele matern şi căreia i se închină precum lui Dumnezeu! Cândva am găsit în arhivele din Bistriţa o scrisoare a unor ţărani dintr-un sat ardelean, scrisă acum exact o sută de ani (1913), an marcat de calamităţi naturale şi lipsuri, prin care ei mulţumesc unui profesor din Blaj, care le-a trimis câteva numere dintr-o publicaţie românească. Nici dacă le-ar fi descărcat în curte un car de aur, cuvintele de mulţumire nu ar fi fost mai emoţionante! Simplitatea onestă, tonul uşor ritualic, dar mai ales credinţa în valoarea cuvântului românesc scris fac din epistola pomenită un text ce ar putea să figureze în manualele de limba română: „Onorat Domnului Gavril Precup îi sărut mâna şi mă închin de sănătate, eu Gavril Bob din Piatra pentru facerea de bine că mi-aţi dăruit în anul acesta în dar „Foaia Poporului”, în anul ăst scump în care suntem şi mulţămită îţi aducem, Domnule Profesor şi mare luminător al neamului românesc, ne închinăm de sănătate, eu Gavril Bob şi Măierean Mitrofan şi Măierean Zaharie pentru numerele în dar ce le-am primit…”. Şi erau nişte oameni simpli.
Abia înţelegând o astfel de credinţă la omul ale cărui mâini erau bătătorite de sapă, înţelegem mai adânc atitudinea unor intelectuali faţă de limba română. Abia astfel ne dăm seama de ce pentru o seamă de cărturari, precum cei ai Şcolii Ardelene – ca să iau doar un exemplu! – lupta politică pentru emanciparea naţiunii române devine o luptă pentru limba română. Argumente fără de număr ne stau la dispoziţie, dar să ne amintim doar de un moment al celui de al doilea val luminist, când se inaugura Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) la Sibiu (1861) şi când, în discursul său inaugural, Timotei Cipariu, care era vicepreşedinte (Andrei Şaguna, preşedinte şi George Bariţ, secretar), spunea despre limba română că este „un tezaur mai scump decât viaţa, tezaur care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva, cu puterea au cu momele să ni-l răpească din mâinile noastre, atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii…”
Amintesc toate astea pentru că, paradoxal, avem o sărbătoare a limbii române în vremuri în care limba română este batjocorită în toate chipurile, mai ales de cei care ar fi chemaţi să o apere, să o cultive. Este destul să deschizi televizorul, să intri pe net sau să răsfoieşti un ziar ca să întâlneşti frecvent astfel de acte reprobabile săvârşite cu sau fără bună ştiinţă, ceea ce, până la urmă, este totuna. Ca popor, vom reveni la sentimente mai bune abia atunci când delictele la adresa limbii române vor fi pedepsite ca orice delict sancţionat de justiţie. Este şi acesta un timp care va trebui să vină, chiar dacă se poate spune că manifest un optimism în exces.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]