EDITOTIAL: Sala Baudelaire

Scriu despre Sala Baudelaire, pentru că ea nu mai există. Nu pentru că i-ar fi pus cineva gând rău, ci pentru că lumea se înnoieşte mereu – este foarte bine că se întâmplă aşa! – pentru că edificiul Colegiului Naţional Petru Rareş în care se afla Sala Baudelaire intră într-un proces de reconstrucţie, de modernizare generală, motiv de bucurie, fără doar şi poate.
Şi totuşi…
nimic nu poate pune stavilă unei nostalgii la trecerea ei în lumea amintirilor, la gândul că a fost gazda reuniunilor Cenaculum, că acolo au vibrat vocile unor importanţi scriitori ai literaturii noastre de azi. Acolo a citit din romanul său memorialistic, „Arta de a fi păgubaş”, realizatorul monumentalei ediţii critice a operei complete a lui Liviu Rebreanu. Acolo au citit sau au comentat autori care reprezintă valori ale scrisului românesc, precum: Adrian Popescu, Ion Mureşan, Radu Ţuculescu, Ion Simuţ, Nicolae Creţu, Mircea Petean, Viorel Mureşan, Echim Vancea, Sergiu Pavel Dan, Ilderim Rebreanu, George Vasile Dâncu, Luigi Bambulea, Iulian Dămăcuş, Andrea Hedes, Ioan Mărginean, Corneliu Lupeş, Horia Muntenuş, Ioan Pavel Azap, Mircea Popa, Ioan Diaconescu, Mircea Popovici şi alţii care mă vor ierta dacă i-am uitat. Prin Sala Baudelaire au trecut mai toţi scriitorii importanţi din Bistriţa-Năsăud, scriitori pe care nu-i pomenesc aici, de teama unor omisiuni, pentru că ei s-ar putea să nu fie la fel de iertători precum cei mai îndepărtaţi. Tot acolo au ucenicit o seamă de tineri care astăzi sunt certitudini ale scrisului românesc.
Deasupra uşii, trona un portret al lui Charles Baudelaire, original, creion alb pe hârtie neagră, semnat de pictorul Marcel Lupşe. De sub o sticlă, versurile poetului „blestemat” te invitau la reflecţie: „Homme libre, toujour tu cheriras la mer…” De pe stâlpii sălii vegheau Balzac, Lamartine, Hugo, Apollinaire, Vigny.
Aerul sălii era bolnav de spiritele lor, iar maladia risca în orice moment să devină contagioasă.
Pe o masă odihnea bătrânul filtru de cafea, apoi nelipsitele sticle de apă, iar prin câteva farfurioare de plastic, uscături pentru cei care îşi aminteau că au stomacul gol. Într-un colţ, pentru cunoscători, se mai afla şi câte un pic de coniac sau o sticluţă de ţuică primită în dar de popa Pintea de la rudele din Runcul său natal şi rătăcită pe vecie acolo. În rest, ziare şi reviste de tot felul, precum la o cafenea vieneză din secolul al XIX-lea.
Printre mese îşi făcea loc, nu fără dificultate, Zorin Diaconescu, preocupat să filmeze pentru o televiziune locală, la care lucra. Mereu la aceeaşi masă, Falub rupea câteva pixuri şi folosea trei perechi de ochelari ca să scrie cronica de cenaclu. Dacă povestea cu pixurile aş fi priceput-o în cele din urmă, nici până azi nu pot înţelege de ce avea nevoie de trei perechi de ochelari.
În Sala Baudelaire s-au citit pagini de literatură adevărată şi s-au rostit lucruri importante. Devenise într-o vreme un soi de reper cultural pentru o zonă întinsă, care depăşea cu mult graniţele judeţului.
Sala Baudelaire trece într-un alt timp şi cu ea devin amintire momente şi oameni care au înnobilat şi înnobilează prin creaţie lumea în care trăiesc, aşa cum au crezut ei că este mai bine să o facă. Lumea se înnoieşte, pentru că până şi zeii se schimbă, iar cei noi vor aşterne un alt cer deasupra muritorilor.